Codrule, sunt inimă ruptă din tine,
Și viața îmi este un simplu arbușt.
Sunt inimă trăită și plină de suspine,
Alături de tine am făcut al meu culcuș.
Codrule, inima îmi bate ticăind,
Ca vântul ce
Am iscat focul ce-mi mistuie ființa.
Scânteia lăuntrică îmi preschimbă
perimatele gânduri în pulberi de cenușă.
Nu las valurile spumegânde
ale oceanelor din perimetrul meu tihnit
ce cu brize diafane
Pe trepte de ciment, la trei și patru,
S-a deschis în bloc un mistic teatru,
Unde lumina serii și a zorilor se-ngână
Cu florile ce cresc sub calda-mi mână.
Un crin imperial își varsă-n spațiu
O vacă din cireadă
Ce se credea deșteaptă
De iarbă s-a săturat
Pe unde a tot mâncat.
A plecat din cireadă
Și-a luat lumea în cap
În pădure a intrat
Peste un șarpe a dat.
Nu s-a speriat
Este rece, iar nările ustură —
mirosul de lână din covor
ajunge să le posede,
mi le zgârie și mă dor.
Ușor, mintea mă duce
în amintirea casei vechi,
iar lemnul putred stă bătrân —
o mai ține două
Se stinge-n ferigi o lumină de miere,
Și toamna își coase postavul pe vii,
O caldă, tăcută și lină cădere
De frunze uscate și aripi pustii.
Tu ești o scânteie sub bolți somnoroase,
O dâră de
În vechiul meu Berceni cu străzi umbroase,
Unde arbori semeți ating un cer curat,
Printre fântâni cu ape vii, lucioase,
Un mistic colț de rai s-a ridicat.
Când noaptea-și strânge mantia de stele
Și
Rătăcind, alergam prin lume să-i dezleg încâlcitele-i rosturi
Când m-am clătinat în șa și am căzut
Cu sufletul șubrezit de goana gândurilor și a vieții
Și m-am întins de-a latul țării.
Prin vene au
Am căutat un prieten.
L-am găsit unde nu credeam:
la colț de stradă,
treceam
fără să văd.
Răstignit pe cruce.
cobora
și venea după mine.
Căutând.
L-am găsit în mine.
Nu m-a întrebat nimic —
zâmbea,
Eu îmi doream o iubire ca-ntre Christine și Claude Lantier,
Am traversat Stixul, cu Charon, în șantier -
Te-am iubit, vrăjitorule, și te-am adâncit în mister,
Dar tu m-ai lăsat singură să-nfrunt tot
Noaptea ce tocmai a venit
Oamenii au adormit
Unii pufăie de zor
Somn ușor!
Păsările se cuibăresc
Deloc numai ciripesc
Sub aripă-i a lor căpșor
Somn ușor!
Vântul tocmai a ațipit
S-a pus și el
Cu tâmplă-mi fervidă pirotind pe umărul algid al cerului hiemal
Elogiez aripile de înger argintate ce alunecă de pe bolta înaltului diafan,
Sărutând țesătura cu șuvițe de borangic a unui pământ
Răsădiți-mă de-acum în amintire,
Într-un ungher necălcat
De timp.
Secerați-mă zilnic cu iubire;
Eu spori-voi în alcătuire
Ca o iarbă fermecată din Olimp.
Și parfumul meu va crește-n
Prea repede ne trece ziua,
Prea repede ne trece vara,
Cât stăm pe lac ca niște idoli
Visați de negrii din Sahara.
Curând vom blestema povara
Zilelor scurte și geroase,
Când ne petrecem timpii
Pe dealul veșnic însorit
Prin iarba crudă și moale
Frăguțele au înflorit
Din vârf până la poale.
Gingașele flori albe
Salută dimineața
Îmbracă dealul cu salbe
Le râde toată fața.
Vântul bate
Gāndurile tale
Este diavolul încarnat în tine?
Ce-mi faci în nopți?
De ce mai ieși din mare
când am îndiguit malul?
Ce paravan al mănăstirii până la lună să mai zoresc… bărbat puternic!
Ce munte să
Condiment femeie
Crescută în verde crud,
frunză-copilă,
autentic miros
ce-mi zguduie limbajul.
Femeie-peliculă,
în rola unui Mitchell BNC,
35 mm,
matură și îmbătrânită
în cumul de za’atar.
Suntem captivi în reci arhitecturi,
Zidind orgolii dincolo de stele,
Purtăm în suflet mândre armături
Și ne pierdem în logici mult prea rele.
Când ne apasă clipe de frustrare,
Aruncăm verdicte oarbe