Atelier Literar

- E lumina sorilor, Capătul prinsorilor, Strângerea povețelor; E odihna fețelor, Bucuria codrului, Dragostea norodului, Prudența cârmaciului; E tăcerea baciului Și albeața norilor. - Ce, măi? -

limba română lada cu nestemate fulger pe buze

Codrule, sunt inimă ruptă din tine, Și viața îmi este un simplu arbușt. Sunt inimă trăită și plină de suspine, Alături de tine am făcut al meu culcuș. Codrule, inima îmi bate ticăind, Ca vântul ce

Am iscat focul ce-mi mistuie ființa. Scânteia lăuntrică îmi preschimbă perimatele gânduri în pulberi de cenușă. Nu las valurile spumegânde ale oceanelor din perimetrul meu tihnit ce cu brize diafane

Pe trepte de ciment, la trei și patru, S-a deschis în bloc un mistic teatru, Unde lumina serii și a zorilor se-ngână Cu florile ce cresc sub calda-mi mână. Un crin imperial își varsă-n spațiu

O vacă din cireadă Ce se credea deșteaptă De iarbă s-a săturat Pe unde a tot mâncat. A plecat din cireadă Și-a luat lumea în cap În pădure a intrat Peste un șarpe a dat. Nu s-a speriat

Este rece, iar nările ustură — mirosul de lână din covor ajunge să le posede, mi le zgârie și mă dor. Ușor, mintea mă duce în amintirea casei vechi, iar lemnul putred stă bătrân — o mai ține două

Se stinge-n ferigi o lumină de miere, Și toamna își coase postavul pe vii, O caldă, tăcută și lină cădere De frunze uscate și aripi pustii. Tu ești o scânteie sub bolți somnoroase, O dâră de

În vechiul meu Berceni cu străzi umbroase, Unde arbori semeți ating un cer curat, Printre fântâni cu ape vii, lucioase, Un mistic colț de rai s-a ridicat. Când noaptea-și strânge mantia de stele Și

Rătăcind, alergam prin lume să-i dezleg încâlcitele-i rosturi Când m-am clătinat în șa și am căzut Cu sufletul șubrezit de goana gândurilor și a vieții Și m-am întins de-a latul țării. Prin vene au

Am căutat un prieten. L-am găsit unde nu credeam: la colț de stradă, treceam fără să văd. Răstignit pe cruce. cobora și venea după mine. Căutând. L-am găsit în mine. Nu m-a întrebat nimic — zâmbea,

Eu îmi doream o iubire ca-ntre Christine și Claude Lantier, Am traversat Stixul, cu Charon, în șantier - Te-am iubit, vrăjitorule, și te-am adâncit în mister, Dar tu m-ai lăsat singură să-nfrunt tot

Noaptea ce tocmai a venit Oamenii au adormit Unii pufăie de zor Somn ușor! Păsările se cuibăresc Deloc numai ciripesc Sub aripă-i a lor căpșor Somn ușor! Vântul tocmai a ațipit S-a pus și el

Cu tâmplă-mi fervidă pirotind pe umărul algid al cerului hiemal Elogiez aripile de înger argintate ce alunecă de pe bolta înaltului diafan, Sărutând țesătura cu șuvițe de borangic a unui pământ

Răsădiți-mă de-acum în amintire, Într-un ungher necălcat De timp. Secerați-mă zilnic cu iubire; Eu spori-voi în alcătuire Ca o iarbă fermecată din Olimp. Și parfumul meu va crește-n

Prea repede ne trece ziua, Prea repede ne trece vara, Cât stăm pe lac ca niște idoli Visați de negrii din Sahara. Curând vom blestema povara Zilelor scurte și geroase, Când ne petrecem timpii

Pe dealul veșnic însorit Prin iarba crudă și moale Frăguțele au înflorit Din vârf până la poale. Gingașele flori albe Salută dimineața Îmbracă dealul cu salbe Le râde toată fața. Vântul bate

Gāndurile tale Este diavolul încarnat în tine? Ce-mi faci în nopți? De ce mai ieși din mare când am îndiguit malul? Ce paravan al mănăstirii până la lună să mai zoresc… bărbat puternic! Ce munte să

Condiment femeie Crescută în verde crud, frunză-copilă, autentic miros ce-mi zguduie limbajul. Femeie-peliculă, în rola unui Mitchell BNC, 35 mm, matură și îmbătrânită în cumul de za’atar.

Suntem captivi în reci arhitecturi, Zidind orgolii dincolo de stele, Purtăm în suflet mândre armături Și ne pierdem în logici mult prea rele. Când ne apasă clipe de frustrare, Aruncăm verdicte oarbe