Marin Corneliu Dobre

– Pentru că se face tot mai întuneric, mai noapte, fug pe ulițele de vis ale copilăriei. – La lumina unei lămpi, copiez cântecele de stea. – Aș vrea să anunț o nouă naștere, poate nașterea mea, dar

Drum în sus și drum în jos, pe malul misterios. Lacul — ochiul cerului — în calea oierului. Ne adapă gândurile, gândurile — ca turmele. Noi le soarbem urmele și le-nflorim pe fluier, ca o boare, ca

Din nebuloasa dorurilor mele Se-ncheagă câmpuri, se aprind și stele Răsar și munți, cu harnice izvoare Răsare lună sau apune soare. Afară-i zloată, dar în gândul meu E primăvara vie a lui

Punându-mi în față Cariera graiului, Din câte am trăit, Din câte-am pătimit, Sufletul îmi cere să-i construiesc O lume a lui, Plasată în afara TIMPULUI. Sunt piedici multe ce-mi Apar în cale; Marmura

Se cerne pe pământuri un lințoliu de mătase, Când din potire albe cad fulgi peste case, Oprește-te, secundă, în clepsidra de cristal, Să ningă peste suflet un veșnic, hipnotic val. Cade zăpada,

Și zeii atotputernici au murit, Doar sufletul meu, singur, prizărit, Ar vrea cu viața stelelor să se măsoare; Să ajungă mai bătrân ca munții Sau zbuciumata mare. Tresare când o frunză se

Ciocănesc și eu cu gândurile în miezul Lumii și ascult răsunetele. Ele se prefac în vise. Fiecare om are visele lui, nu mai are nevoie de ale mele. Mă minunez de arta cu care alții au interpretat

Te-nchipui înălțându-te pe-o creastă Și-nconjurată de tăria albastră; Toată noaptea luminată de stele, Casa visurilor mele. Te văd albind și pe un țărm de mare, Scăldată-n lumină și-n raze de

Mă strivesc cuvintele cu care Am zis să-nalț o piramidă, Dar prea târziu de ea m-am apucat; Spre un tumul, acum, M-am rezumat. Dar zgomote, vânturi și oameni Locul ales mi l-au spulberat, Încât doar

Alunecos e Piscul Gândului și cad chiar după primii pași. Dar nu știu ce forță mă-mpinge și-mi spune: „Cât ești viu să nu te lași!” Și merg pe gheața albă-a minții, Prin labirinturi de nesomn, Să

Simt cum viața îmi scapă printre mâini, ca un pumn de apă. O las să cadă pe ogorul cuvintelor. Privesc dimineața și seara, să văd dacă speranțele au dat colț. Nici o iarbă nu se ridică. Rămâne

Îți iau diminețile tale și le torn în cuvântul „dimineți” și le învârt, ca să nu apună, cât oamenii vor îmbina silabele. Iau ploile tale calde, păstrate în amintire, și ud cu ele

Agăț de clipa care zboară, o lacrimă – și-i urmăresc traiectoria de cometă. Dar numai eu îi aud vâjâitul, doar eu îi simt frumusețea risipită în noapte și-n frig. Ceilalți au și ei stelele lor, pe

Splendorile verii cad secerate Pe neliniști adânci, pe toamne-nserate, Inima-n piept ca o frunză se zbate, Țipă spre ceruri speranțe alungate. Unde se duc speranțele uitate? Și cine, oare, le va mai

Seara îmi spăl gândurile de praful vieții, cu lumina veșniciei, să văd cui i-au crescut aripi de Luceafăr. Dar ele se destramă ca niște funigei, și-atunci adorm trist. Dar în vis mă trezesc cu un

Rătăcesc printre gânduri, mă pierd printre oameni. Mai cerșesc câte-o rază de lumină să-mi șteargă o lacrimă. Mă uit peste umăr, chemând din urmă trecutul, în timp ce oamenii râd pe stradă, ca și cum

Ca de pe un alt tărâm se-nfiripă O clipă trăită de mult. Ca umbrele, par să-mi șoptească ceva, Dar nu le-nțeleg. Între clipa de-acum și cea apusă, Nu știu ce drum să aleg. Prezentul îmi cere o vamă

Mă-ntorc în cartierul meu ca într-un sat, Să văd ce-a mai rămas din sufletul lăsat: Au dispărut maidanele întinse, De case și de curți au fost cuprinse. Doar soarele aprinde peste lac Aceleași

Lacul se încrețește de vânt, Pe mine mă-nfioară un gând. Lacul își mișcă unda ușor, Eu îmi mișc amintirea cu dor. Soarele luminează lacul, Iar în mine își arde veacul. În lac se oglindește un

În primăvară adie Vânt dinspre copilărie. Doamne, Doamne! Duce-m-aș Către margini de oraș, Pe deasupra gardurilor, Pe urzeala ramurilor, Să văd hora florilor. Și m-aș duce pe ghicite, Să revăd

Vară de eternitate, Plopi ca ziduri de cetate Înconjor poiana noastră Cu iarbă verde-albastră, Ca și bolta cerului; Fluierul oierului Se aude doar în mine… Un trecut ce nu mai vine. Răsturnat pe

Lumină. Bolta albastră m-apasă, Iarba-mi adoarme neliniștile, Florile-mi zâmbesc prefăcute, Crucile țipă la mine. Trecutul dospește în mine ca o boală. Iar umbrele serii se cern peste mii De tăceri