Marin Corneliu Dobre

Eu caut de-a lungul râului spre vale, Să-nalț iar muntele timpului, cel năruit. Găsesc bolovani și rar stânci în cale, Cele mai multe clipe sunt firișoare de nisip. E munca mea asemeni blestemului

Se scutur frunze grele și rândunele pleacă, O liniște de gheață pe suflet vrea să treacă, Amurgul e pustiu și nicio stea nu lasă O rază de lumină în lumea-ntunecoasă. E lung blestem de lacrimi și

În vreme ce timpul curge, sufletul se-nvârtește. Dacă n-ar fi amintirea, Și sufletul ar curge, Și n-am mai invidia munții și mările, soarele și stelele; Oricând am adormi împăcați. Dar strângem

E astăzi asfaltat drumul ce face semn porții să-l urmeze. Dar eu tot mai văd pașii strămoșilor mei înfundați în pulberea anilor. Și-i mai aud mestecând câte o sudalmă Pe lângă

M-am trezit mai către seară, Că-mi este viața goală, Și-am vrut să înfloresc și eu În Grădina lui Dumnezeu, În pustiul sufletului, În râpile gândului, În bolovănișul timpului. Gropile –

Mi-e sufletul un ciudat aparat de filmat, În care Timpul a fotografiat clipă de clipă; Dar sufletu-mi a păstrat ce l-a impresionat. Și rolele se-nvârt mișcate de-al amintirii vânt, Fără de ordine

Se-aprinde o stea peste lumea pustie, Și noaptea se frânge în rază târzie, Un om singuratic, cu pasul tăcut, Își caută drumul spre locul pierdut. O mamă își strigă copiii prin sate, Prin case rămase

Cetatea creierului, zăvorește-o bine! Ai grijă cine intră-n ea, Căci cai troieni sunt mulți pe dinafară, Care, odată intrați, te vor dărâma. Cântărește un gând pe zeci de fețe Până ce dreptul de

Se lasă peste lume o noapte fără stele, Și umbrele se-adună pe drumurile grele; Se surpă vechi palate, se sting mărețe glorii, Iar timpul le preschimbă în pulberi și memorii. Când pașii ni se-afundă

Peste ape plutesc șoapte fel de fel, Din adânc sau din tării venite. Urechea nu le percepe de fel, Doar sufletul copil avid le presimte. Sfios e gestul aici ca-n altare, Nepotrivită e vorba cea

Avânt peste avânt se-nalță Coloana sufletului meu; Dar între un avânt și altul Mă simt atât de singur, Îmi e atât de greu, Că-mi vine însumi să sfarm Coloana sufletului meu. Cu cât

Pe umeri obosiți de-atâta greu și chin, Se sprijină o lume de lacrimi și suspin. Iar lemnul de durere, prin jertfă și prin har, S-a ridicat spre ceruri ca un altar. Sunt două brațe sfinte deschise

Ultima frunză desprinsă Copacul încearcă s-o rețină cu disperare, Dar și ea va fi purtată — cine știe unde? Zadarnic își agită brațele carbonizate, Vrând să biciuiască pământul Sau să sfișie bolta

Rătăcind, alergam prin lume să-i dezleg încâlcitele-i rosturi Când m-am clătinat în șa și am căzut Cu sufletul șubrezit de goana gândurilor și a vieții Și m-am întins de-a latul țării. Prin vene au