Marin Corneliu Dobre

Trebuie să învăț cuvintele să zâmbească și să plângă ca mine, să le arăt pe unde mi-am îngropat pașii. Trebuie să le povestesc despre Ochii care m-au privit cu dragoste sau cu licărul tăios. Trebuie

Fascinația apelor e fascinația vieții. Viața-i o apă: e curgere și e oglindire. Prin ea săgeată peștii ciudați ai amintirii. Visele sunt și ele proiecții ale apei, reconstituiri fragile din aburii

Pămîntul și apele erau blagoslovite, Bobul răsărea în scînteieri înmiite. Apele creșteau pești cu carnea dulce, Turmele răsăreau ca florile pe munte, Pădurile ne încălzeau ochii,

Poftiți, poftiți la mine în baracă! Am gînduri – actori și actrițe, și, dacă poftiți, s-ar putea să vă placă. Am planete ce se-nvîrt pe sfoară, am primăveri, veri, toamne și ierni ca și afară; nici

Când mă voi rupe de soare, de flori și de oameni, Oare voi mai putea sta la sfat cu tine, sufletul meu? De-aș ști că poți urma trupul prăvălit, nu m-ar speria lipsa lor. Aș sta în veșnicie

Fiecare venim în lume într-o cameră mobilată de alții Când vrei să-ți croiești singur un spațiu sufletesc Vezi că nu mai ai loc. Încerci să dai afară un pat prea tare Dar amintirea lui te

Cuvintele cu care ne-am oblojit rănile au pătruns în suflet ca un altoi. Prin ele durerile străbunilor ajung până la noi. În cartea mea colindă străluminate chipuri de eroi. Din lacrimile

O aripă a copilului e mama cealaltă este tata. Cu ele copilul se înalţă spre lumina înţelegerii, spre căldura binelui şi spre strălucirea adevărului mângâiat de adierea frumosului. În

Hai să urcăm pe crestele ascunse, deși prăpăstii perfide somnolează-n jur. Dar, de vom fi vrednici, dincolo de ceață, vom odihni pe o platformă înverzită, plutind ca pe un vapor, pe o mare

Rachetele sufletului meu Le trimit să-L caute pe Dumnezeu. Motoarele sunt bătăile inimii, Orientarea se va face după căldura Marelui Spirit. Acolo unde se vor topi Într-un ocean de iubire, Unde se

La margine de lac, m-atrage-o buturugă mâncată de carii și bătută de ploi. Aici era salcia sub care, ca într-un cort, uitam de timp – o navă într-un port. Cu trestia ne afundam în gând, căutând

Timpul e cel mai mare terorist. El aruncă în aer toate speranțele, făcându-te să uiți că ai făcut cândva parte din corul care intona Oda Bucuriei. El se joacă pe degete cu bombele de hidrogen, râzând

Fiul meu era la grădiniță. Multe zile săpa, săpa. L-am întrebat ce caută și mi-a răspuns: „Comoara lui Decebal”. I-am spus că ar trebui să caute pe la Roma, dar el n-a înțeles. – Fiul meu era la

Când m-ai gonit cu blestem, Eu nu am zis nimic; Găseam firesc să fie așa, Dar azi regretul mi-a golit Deplin inima. Și nu știu ce n-aș da ca să Te pot vedea... Cu cât m-am afundat în timp, Te-am

Iau cuvântul „galben-soare” pe un deget și-l arunc pe cuvântul „cer desfășurat”, ca o cupolă, și-i spun să încălzească și să lumineze. Cuvântului „lună”, scobit ca o felie de pepene sau rotund ca