Marin Corneliu Dobre

Pe lângă mine-a trecut un gând, Cețos ca o fată fermecată, Taci. Nu-mi vorbi, nu mă privi, Căci nu vreau să-l pierd... Niciodată. Mi-e dragă fața lui curată, Dar prea-i de abur, diafan, Și-atât de

Din plânsul pietrei, din străbuni, Din rugi aprinse-n nopți și luni, S-a înălțat un dor ceresc, Un vis măreț, românesc. Unirea-i floarea-n sânge plămădită, De veacuri, prin furtuni, ocrotită, O

Aici ar fi fost casa sufletului, ocrotită de-o grădină veșnică. Un soare mai pur ar fi trebuit să-și verse, caldă, lumina. Dincolo de margini, ar fi strălucit o pădure mereu înverzită, sub murmurul

M-am rugat de copaci să-mi șoptească tainele mugurilor, pentru ca în primăvară să-mi înmugurească speranțele. M-am rugat în vară să-mi împrumute o boltă, care să mă apere de vipie. Mă rog să-mi

Când soarele îmi ciocănea la geamuri, Cu degete de aur și de vis, Se deșteptau privighetori pe ramuri Și timpul curgea lin spre paradis. Lumina îmbrăca întreaga fire, Alungând umbrele din orice

Cineva mi-a lăsat ferestrele sufletului deschise și-a pătruns atâta vis în ele, încât mi s-a părut, o viață întreagă, că voi rămâne copilul înconjurat de aceiași oameni dragi, într-o primăvară

Nisipul reversibil al amintirilor Îmi dă iluzia că mă pot întoarce la infinit, Să retrăiesc tot ce-am iubit, ce-am rătăcit, Tot ce m-a bucurat sau am suferit. Sătul de veșnicie când vei fi, Tu poți

Umblu prin lume, parcă am pierdut ceva, Și simt un gol în locul inimii, imens, De parcă jalea din întregul univers S-a adunat numai în ființa mea. Mă doare oftatul unei bătrâne pe stradă, Care târa

Eram o vioară pierdută prin valuri, Un strigăt de umbră pe corzi de pământ, Când muzica lumii plângea în fundaluri, Iar cerul părea un altar fără sfânt. Când noaptea din suflet și plânsul s-au

Caut și-acum cuvântul-monument, În umbra-i să adorm pentru vecie, Să prind în el un vis latent, Purtat de timpi în matca lor pustie. La el toți oamenii să vină, Sufletul lor să-și întărească, Sau la

Armura mea de vis a fost învinsă De-o groapă cu o hârcă pe podea, De-o fată cu o limbă de viperă, De foamea crudă din ființa mea. Aș vrea s-o lepăd, s-o dau uitării, Dar, când și când, mă prinde dor

Intrat în anotimpul risipirii, încerc să-mi adun o altă viață. Dacă viața devine simplă umbră, de ce umbra n-ar deveni viață? Încălzesc cuvintele în inimă și le las în voie ca să bată, atunci când

Când intri-n apa lacului în miez de vară, Puternic pielea-ți se înfioară... Plutești în mijlocul lui, apoi, ca-n vis. Grijile toate s-au stins! Un cer în față ți s-a deschis, Îți pare că te afli-n

De-o viață-ncerc să scriu despre-al inimii pustiu, care s-a instaurat când din Eden am plecat. Dar încă nu am aflat cuvântul înaripat, și încă nu am găsit cuvântul cel potrivit. Durerile au

Din curtea veche, unde timpul zace, Bătrânul meșter mai cioplește-un veac, În așchii lungi de umbră și de pace, Din care dorul și lumina tac. El ia un trunchi din margini de poveste, Născut din

Of, tentația imaginilor! Însuflețesc oameni deveniți imagini, Dau viață imaginilor născute din cuvinte, Mișc imagini născute din raze. Până și soarele devine o imagine pe care o caut dincolo de norii

Din somnul greu al lutului cel mut, Când noaptea-și cerne umbra peste ape, Un cânt străvechi, ce n-are început, Încearcă din uitare să se adape. Fântâna veche-n porți de dor tresare, Când o tăcere

Tu ești un miracol al naturii, deci, cunoaște-te pe tine însuți! Miracole sunt și ceilalți oameni, deci cunoaște-i pe alții! Taine nesfârșite-a sădit Dumnezeu în natură, deci cunoaște

Pleoapa zilei s-a deschis, Viața noastră pare-un vis. Vis pe malul lacului, La marginea timpului, Genunea nimicului. Soare, mare, frățioare! Fă-mi din viață sărbătoare. Ține-mă pe lac,