Marin Corneliu Dobre

Pământul mă poartă în cârcă, dar și eu îl port pe cocoașa gândului. Eu obosesc, dar el nu. Între noi doi e o nescrisă punte, o greutate ce se-mparte-n tăcere: el ține trupul lumii pe frunte, eu îi

Într-o după-amiază, străzile nu vor mai auzi pașii mei pe drumul către școală. Lumina va cădea, ca întotdeauna, sau s-ar putea să fie mai pală. Vântul va căuta, nemulțumit, pe cineva. Copacii se vor

Țărâna ar vrea să-nvie în cuvinte, Și ochii ar vrea să spună ce-au văzut. Auzul ar vrea să lase mărturie De sunetele care i-au plăcut. Și degetele, prin cuvinte, să mângâie Tot ce pe suflet moale

Adie prin noi ca un vis din străbuni, Cu doruri de mamă și sfinte minuni, E glasul ce curge din tată în fiu, E cântecul unui popor care-i viu. E doina din munte, e râul din vale, E dorul de casă ce

Din caierul amintirii Încerc să prind clipe Strălucitoare, Pe care, topindu-le în cristalul Sufletului, Să le torn ca pe aur În miezul cuvintelor. Dar, orice fac, nu prind Decât scame, Iar cuvintele

Firul razelor pudrează lumea cu fard, Doar gîndul îi zgîrîie masca, Te dor fluturii striviți de cristal. Iubește-i pe cei ce împing întunericul cu pieptul, sîngerîndu-și sufletele, Îi vezi cum

Doarme întins pe coline, ca alte lumi latine. Dâmbovița își dăruie lui viața, străbătându-l. Cândva, orașul o va îmbrățișa pentru a-i reda prospețimea și dulceața de la izvoare. Orașul meu își adună

Nu te speria dacă mă vezi cu ochii ațintiți în gol; Dacă mă strigi și nu-ți răspund, Nu zice că am coborât în lumea umbrelor. Nu te neliniști dacă rămân la jumătatea gesturilor; Dacă mă vezi fără

Trebuie să învăț cuvintele să zâmbească și să plângă ca mine, să le arăt pe unde mi-am îngropat pașii. Trebuie să le povestesc despre Ochii care m-au privit cu dragoste sau cu licărul tăios. Trebuie

Fascinația apelor e fascinația vieții. Viața-i o apă: e curgere și e oglindire. Prin ea săgeată peștii ciudați ai amintirii. Visele sunt și ele proiecții ale apei, reconstituiri fragile din aburii

Pămîntul și apele erau blagoslovite, Bobul răsărea în scînteieri înmiite. Apele creșteau pești cu carnea dulce, Turmele răsăreau ca florile pe munte, Pădurile ne încălzeau ochii,

Poftiți, poftiți la mine în baracă! Am gînduri – actori și actrițe, și, dacă poftiți, s-ar putea să vă placă. Am planete ce se-nvîrt pe sfoară, am primăveri, veri, toamne și ierni ca și afară; nici