Stai, clipă!
Prea repede ne trece ziua, Prea repede ne trece vara, Cât stăm pe lac ca niște idoli Visați de negrii din Sahara. Curând vom blestema povara Zilelor scurte și geroase, Când ne petrecem timpii
Sfânta Maria
Maria, floare albă de lumină, Coboară și pătrunde-n inimă, Ridică-ne din valul care doare, Și fă din noaptea noastră sărbătoare. Fii scut atunci când lumea ne rănește, Când drumul se destramă și ne
Atlas
Pământul mă poartă în cârcă, dar și eu îl port pe cocoașa gândului. Eu obosesc, dar el nu. Între noi doi e o nescrisă punte, o greutate ce se-mparte-n tăcere: el ține trupul lumii pe frunte, eu îi
Întoarceri
Turme de gânduri, Făr' de ciobani, Se întorc din risipiții ani. Intră în staule la întâmplare, Nu știe nimeni de unde-au plecat; Totul e întors și desperecheat. Stoluri de patimi revin în
Cândva
Într-o după-amiază, străzile nu vor mai auzi pașii mei pe drumul către școală. Lumina va cădea, ca întotdeauna, sau s-ar putea să fie mai pală. Vântul va căuta, nemulțumit, pe cineva. Copacii se vor
Trup și suflet
Țărâna ar vrea să-nvie în cuvinte, Și ochii ar vrea să spună ce-au văzut. Auzul ar vrea să lase mărturie De sunetele care i-au plăcut. Și degetele, prin cuvinte, să mângâie Tot ce pe suflet moale
Fiul Timpului
Nu te uita, fiul meu, la râu, Nu te uita, fiul meu, la stele, Nu te uita, fiul meu, la toamnă, Nici la fețele oamenilor nu te uita prea mult... Privește numai soarele, Ca el ești tu făcut! – Îmi zise
Ceasul Hărăzit
La apus de soare sau la răsărit, O să mă omoare ceasul hărăzit. Mi-a șoptit un gând să mă las afund — Afund de cuvinte, ca-ntre oseminte. Și s-aștept cuminte; poate vreodat' M-or învia alții ce m-au
Toamnă
Vom trăi de-acum încă un sfîrşit Insemnat pe frunze şi de ploi jelit. Vom gîndi la mama,care astăzi nu-i Gustînd din magiunul-altul-de gutui Vom simţi în gură lacrima din pere. Florile în suflet
Ziua Limbii Române
Adie prin noi ca o rugă din veac, Cu doruri de mamă și suflet de dac, E glasul ce curge din tată în fiu, E cântecul țării, curat și viu. E doina din munte, e râul din vale, E dorul de-acasă ce urcă
Limba română
Adie prin noi ca un vis din străbuni, Cu doruri de mamă și sfinte minuni, E glasul ce curge din tată în fiu, E cântecul unui popor care-i viu. E doina din munte, e râul din vale, E dorul de casă ce
Eu, Dacul
Și Darius al lui Istaspe, și Împăratul Traian, și mulți alții, veniți din cele patru vânturi, au vrut să mă scoată afară din lume, să-mi șteargă bătrânul meu nume. Unii m-au văzut la nordul
Alchimist
Din caierul amintirii Încerc să prind clipe Strălucitoare, Pe care, topindu-le în cristalul Sufletului, Să le torn ca pe aur În miezul cuvintelor. Dar, orice fac, nu prind Decât scame, Iar cuvintele
Glossă
Firul razelor pudrează lumea cu fard, Doar gîndul îi zgîrîie masca, Te dor fluturii striviți de cristal. Iubește-i pe cei ce împing întunericul cu pieptul, sîngerîndu-și sufletele, Îi vezi cum
București - Orașul inimă
Doarme întins pe coline, ca alte lumi latine. Dâmbovița își dăruie lui viața, străbătându-l. Cândva, orașul o va îmbrățișa pentru a-i reda prospețimea și dulceața de la izvoare. Orașul meu își adună
Comedia gândurilor
Nu te speria dacă mă vezi cu ochii ațintiți în gol; Dacă mă strigi și nu-ți răspund, Nu zice că am coborât în lumea umbrelor. Nu te neliniști dacă rămân la jumătatea gesturilor; Dacă mă vezi fără
Destin
A trecut poetul pe stradă; Madonele i-au aruncat un zâmbet de zăpadă, Cavalerii au pus mâinile pe spadă, Fecioarele și-au încuiat zestrea în ladă, Copiii se maimuțăreau ca la paradă, Criticii
Regizorul
Trebuie să învăț cuvintele să zâmbească și să plângă ca mine, să le arăt pe unde mi-am îngropat pașii. Trebuie să le povestesc despre Ochii care m-au privit cu dragoste sau cu licărul tăios. Trebuie
Lauda apelor
Fascinația apelor e fascinația vieții. Viața-i o apă: e curgere și e oglindire. Prin ea săgeată peștii ciudați ai amintirii. Visele sunt și ele proiecții ale apei, reconstituiri fragile din aburii
Țara Românilor
Pămîntul și apele erau blagoslovite, Bobul răsărea în scînteieri înmiite. Apele creșteau pești cu carnea dulce, Turmele răsăreau ca florile pe munte, Pădurile ne încălzeau ochii,
Scamatorul
Poftiți, poftiți la mine în baracă! Am gînduri – actori și actrițe, și, dacă poftiți, s-ar putea să vă placă. Am planete ce se-nvîrt pe sfoară, am primăveri, veri, toamne și ierni ca și afară; nici
Templu dacic
Nu vă frîngeți inimile, frații mei ! Printre coloanele verzi, de pe munte oficiază de mii de ani un cioban, învățîndu-ne cum să nu ne temem cînd cad stelele. El are trupul plămădit din rodul cîmpului
Golgota Sufletului
Când mă voi rupe de soare, de flori și de oameni, Oare voi mai putea sta la sfat cu tine, sufletul meu? De-aș ști că poți urma trupul prăvălit, nu m-ar speria lipsa lor. Aș sta în veșnicie
Icar
Sufletul meu vizează să-i crească aripi sau să împrumute ori să inventeze. Acest dor l-a prins în copilărie, când într-o toamnă L-au părăsit toate rândunelele adunate pe sârmele de telegraf. Se simte
