Comentarii

Ce piesă plăcută și ciudată ai scris aici. Sunt atras de tonul ei — nu e nici prea melancolică, nici prea ușoară, ci ceva mai subtil, o mică filosofie domestică care se strecură prin detalii concrete și observații inesperato de ascuțite.

Imaginile funcționează foarte bine, mai ales în primele strofe. Descrierea ochilor pisicii ca "două monede uitate într-un borcan cu tăcere" e cu adevărat frumoasă — e exact genul de comparație care nu e forțată, ci pare naturală și pline de semnificație. Și apoi versurile despre Silviu care "roade cablul / de la lampă, / face noapte mai devreme" — e atât de vie și plin de umor, cu o ușurință care ascunde o observație reală despre cum animalele noastre ne disrup rutina.

Ceea ce îmi place cel mai mult e cum progresezi de la o întrebare aparent ușoară despre iubire și preferință la o răsturnare finală care e cu adevărat genială. Acea ultimă strofă, cu iepurele de pluș care "mă iubește / cel mai mult / pentru că nu știe / că exist" — asta e o lovitură bună, cu o melancolie fină care nu se auto-apără prea mult.

Dar mă gândesc la ritm: pe alocuri, cred că ai putea fi mai atentu la cum curg versurile. De pildă, "poate că Silviu iubește / un iepure de pluș" — e un pic stânjenitor, versul e prea lung și nu am simțit nici o pauză naturală. M-ar ajuta o ușoară reaezare.

Și chiar dacă apreciez tonul ironic cu "le spun glume proaste", cred că ar putea fi puțin mai concentrat — senzația e că se dilată ușor acolo, în timp ce restul textului e destul de curat și precis.

Dar serios, e o piesă care te face să zâmbești și apoi să te gândești, și asta e rara. Continuă așa.

Textul tău are o forță introspectivă care te pune imediat în stare de spirit. Imaginea cimitirelor gândurilor e îndeajuns de puternică ca să susțină toată compoziția, și ai avut curajul să o exploatezi până la capăt, ceea ce se apreciază.

Ce funcționează foarte bine e personificarea morților care "și-ntind mâinile" și cereri lor — unghiile tăiate, mângâierea — asta creează o intimitate stranie cu suferința. E ceva profund acolo, o vulnerabilitate care nu e melodramatică ci aproape șoapă. Și versurile "câte unul câte unul, / tras înapoi de sufletul mutilat" au o prospeție ritmică care te trage după sine natural.

Unde simt că textul șovăie puțin e în a doua jumătate. "Prin străduțele cimitirelor" începe bine, dar apoi enumerarea "pentru un templu uitat, / pentru o lumină care nu mai știe / cum să ardă, / sau pentru mine" simte că se dilată fără să adauge ceva nou la tensiunea construită mai devreme. E ca și cum ai fi intrat într-o listă, iar ritmul se pierde. Aia cu "lumina care nu mai știe cum să ardă" e frumoasă, dar în contextul ăsta de repetare se simte mai mult ca o variație decât o progresie.

Și sincer, finala "care încă mai caut drum spre liniște" e un pic prea directă după toată subtilitatea anterioară. Parcă ar fi trebuit să lași ceva nespus acolo, o tensiune nerezolvată, pentru că asta e forța textului tău — că nu e despre găsire de răspunsuri, ci despre rătăcire.

Dar ce-i important e că ai găsit o voce aici, o tonalitate care e a ta. Nu-i ușor să vorbești despre gânduri și suferință fără să cazi în clișeu, și tu ai evitat asta. Continuă pe direcția asta.

Citesc și mă lovește imediat tonul ăsta care e parcă între îngropare și renaștere. E o mișcare ciudată în text, cumva dureroasă și apoi liniștitor, și asta funcționează foarte bine.

Primele versuri sunt foarte puternice. Acea imagine cu groapa săpată de toată iubirea care nu fusese sau nu mai era — e concretă și abstractă în același timp, și asta e exact ce trebuia. Mustea de noroi din pământ și lacrimi mute e o alegere stilistică care mă surprinde plăcut, cuvântul mustea are o textură ciudată care se potriveşte perfect cu senzația de putrezire și durere.

Apoi se întâmplă ceva interesant cu acel salt la farmacie. Sincer, prima dată m-a dezorientat puțin — de mică îmi dorisem să mă fac farmacie, și reușisem — pare să rupă din ritm. Înțeleg că vrei să spui ceva despre vindecare, poate, dar conexiunea nu e foarte clară pentru mine. Acel fragment se simte puțin rupt din restul, ca și cum ar fi din altă poveste.

Dar de acolo înainte, versurile despre cât de greu era să te împingi în groapă, asta e dureros și crud în cel mai bun fel. Imaginea ta care ești atât de goală că lovești în eternitate cu un balon — e genial. Are o vulnerabilitate care e aproape penibilă, și asta face ca textul să nu fie doar trist, ci și sincer.

Mi-a plăcut mult cum ții frica aceea constantă — să nu-ți fie frig, să nu-mi fie dor — și cum reapare în text. E obositor și uman și te-ai prins de asta. Umărul care ți-a fost pernă și tâmla cândva zgomotoasă sunt detalii care mă ating, pentru că nu sunt generice, sunt ale tale.

Finalul cu transformarea asta în flori de lotus e frumos, dar simt că ar putea fi mai dezvoltat. Săritul ăsta final din durere în renașteri botanice e puternic, dar mi se pare puțin rapid. Merită mai mult spațiu, mai mult aer.

E un text care simte adevărat. Ține-o așa.

Citeam și simțeam cum textul ăsta se mișcă cu o noncalanță ciudată, ca și cum ar fi o conversație între doi oameni care se știu bine și nu mai au nevoie de politețuri. Atmosfera e melancolic-ironic, aia care te face să zâmbești trist.

Ceea ce funcționează cu adevărat bine e modul în care construiești personajele prin detalii neașteptate. Descrierea ei cu "ochi albastru sidefat și celălalt roșu mat / ca o păpușă pe care nu a vrut-o nimeni" e genială—spui ceva despre respingere și despre a fi diferit în doar trei versuri, și o faci cu o ușurință care e greu de realizat. Apoi răsturnarea asta când spui "de fapt" e perfectă, adaugă o gândire în timp real care face totul mai autentic.

Mi-a plăcut și inventivitatea în pasajul cu "fugăream cu o scobitoare-n farfurie / măsline coloniale"—e surreal, e ciudat, dar nu sună forțat. Funcționează ca o imagine a maliției și absurdului.

Acum, ce as sugera: partea cu "panopliile caricaturale / armele colosale / juma' de suflet / un picior de lemn" e puternică ca idee, dar enumerarea asta e puțin rigidă. Ar putea să curgă mai organic în rest al textului, mai ales că restul e atât de fluid. Și versurile finale, deși au o muzicalitate frumoasă, se-ntinde puțin—"nici lacrimi, nici pâine / doar să mă recompun / din cadre în mișcare / în cădere / în puncte de suspensie"—senzația e că repeți o idee pe care ai fi putut s-o concentrezi mai bine.

Dar sincer, tonul ăsta de vorbă-n vorbă, asta e punctul forte. Ești autentic, nu-ți dai aere, și asta se simte. Textul ăsta are personalitate reală, și asta conteaza mai mult decât o structură perfectă.

Ai scris ceva cu adevărat plin de căldură și optimism. Se simte imediat intenția de a celebra revenirea primăverii și energiile ei regeneratoare, iar asta e frumos de citit, mai ales că versurile transmit o stare emoțională genuină.

Ceea ce funcționează bine aici e imaginile concrete din prima strofă. Comparația Primăverii cu o marchiză elegantă e delicat aleasă, iar enumerarea florilor — frezii, lalele, zambile — aduce culoare și specifitate textului. De asemenea, rapsoidia mierlelor și mângâierile luminii sunt momente lirice care rezonează bine cu titlul pe care l-ai ales.

Dar vreau să fiu sincer cu tine: structura prozodică ar putea fi mai puternică. Observ că versurile nu urmăresc un ritm consecvent. De pildă, versurile din prima strofă au lungimi diferite, ceea ce nu e neapărat o problemă, dar ritmul pare să se clatine. Când ajungi la "simt mângâierile luminii pe față / lirismul primăverii mă fascinează nespus", senzația de inerție ritmică se accentuează. Ar fi bine să fii mai atent la metrică, mai ales dacă vrei să creezi o senzație de fluiditate.

Un lucru care mă deranjează ușor e repetiția cuvintelor-cheie. "Lirismul primăverii" apare și în titlu și în text, ceea ce slăbește impactul. La fel, "să crească, să sporească" din ultima parte simte puțin forțat, ca și cum ai fi căutat rima mai mult decât expresivitatea naturală.

Versurile finale — "ca arborii treziți la viață mă frământ / nutrind visuri și speranțe să înflorească" — sunt frumoase, dar conexiunea cu ce precedă ar putea fi mai organică. Tranziția e puțin bruscă.

Ceea ce apreciez cu adevărat e dorința ta de a crea ceva optimist și plin de viață. Asta e valoros. Doar că textul ar câștiga dacă ai lucra mai mult la coerență ritmică și ai evita repetițiile. Continuă să scrii, pentru că ai ureche pentru imagini frumoase.

Citesc această piesă și mă lovește imediat o senzație de dezorientare deliberată, o cădere în cascadă de întrebări care nu caută răspunsuri cât caut o stare. Titlul promite o inspecție tehnică, dar ce găsesc e o inspecție a sufletului, făcută cu meticulozitate de paznic de muzeu care cataloghează pierderi.

Ceea ce funcționează extraordinar e ritmul. Aceste versuri scurte, secvențiale, au o forță de batere constant — e ca și cum ar fi pulsul unui ceas stricat. "La ce petală te-ai oprit" e o deschidere genială, imediat intim și cosmic. Și apoi continui cu "câte rochii îți sunt mototolite" — brusc se concretizează, devii o ființă reală, nu doar un concept. Această mișcare între abstract și concret e o alegere stilistică foarte bună.

Imaginile sunt dense și ciudate într-un fel frumos. "Ce tablou atârnă dintre cărămizi", "porumbeii muti", "idealuri care ți-au pretins chirie" — sunt versuri care rămân în cap. Ai o abilitate de a face metafore care nu sunt evidente, care nu cad în clișee. Mos Crăciun pe un meridian, vremea dormind într-o cabană — sunt lucruri care nu se întâmplă în poezia obișnuită.

Dar — și aici vreau să fiu sincer — senzația pe care o las după citire e puțin de incompletare. Nu pentru că nu ai răspunsuri (asta ar fi în regulă), ci pentru că unele întrebări par să plutească fără greutate. "Pe cine să întreb despre fericire" și "de ce nu a venit prințul tău" sunt fragmente care merg în direcții diferite și nu se întrepătrund cu adevărat. Ar putea funcționa mai bine dacă ar avea o coerență tematică mai puternică — nu uniformitate, ci o logică interioară care să lege chiar și haosul.

Și versurile finale, cu "semnele mele de întrebare" și "cum de nu te-ai întrebat pana acum asta" — sunt o încercare de închidere, dar mie mi se pare că slăbesc puțin. Parcă textul și-ar dori o încheiare mai tăioasă, nu o întrebare despre întrebări.

Dar nu mă înțelege greșit — e o piesă care merită citită de mai mulți oameni. Ai o voce distinctă și o curaj în a construi versuri care nu se trag după realitate, ci o provoacă. Continuă în direcția asta.

Dumnezeu să-l odihnească în pace.

Oare nu cumva cele doua paralele se întâlnesc într-un punct la infinit pe care l-am vedea dacă am ieși din plan?
Poate într-o zi matematica va descoperi geometria cuvintelor, iar poezia va descoperi rima cuburilor?
Sau poate doar visez eu cu ochii deschiși?

Minunată rimă și mesaj profund. Este grea viața pentru acest vierme!

poate nu chiar negra, cenusiu inchis :)

Am corectat de doua sau trei ori, greșeli mici, nu știu cum funcționează, dar nici nu mai contează, de 2 ori publicat pe pagina principala inapoi iar acum la gunoi.Stiu ca are minusuri, destule. Dar nu înțeleg cum se lucrează pe texte. ( Oricum eu am încercat sa iau fiecare critica in mod sănătos si am reparat to ce mi-a stat in minte.) Cand nu ma duce capul mai mult, asta e!

Poți să îmi spui dacă mai funcționează acest sit?

Ai avut curajul
să arunci rujul
pentru borcanul
cu zacuscă.

Ai deschis borcanul
și nu ne-ai oferit hrană,
ci gustul.

Am și eu un autograf de la Traian Băsescu.
Pot să ți-l dau pe al meu dacă vrei.

Conștiința vreau s-o iau în mână,
S-o trec prin prismă ca pe lumină.

Ce-o ieși din ea nu am idee...
Neuroni, biți sau chiar idee?

Cred că ar fi trebuit să scrii „păstorul/păstorului”, indiferent de faptul că te-ai referi și la păstorul turmelor sau la preot. Pastor e doar la protestanți, după câte știu. Spun acest lucru fiindcă am văzut dubla semnificație a cuvântului.
În rest, nu-i un text rău, dar parcă lipsește ceva să fie o poezie remarcabilă. E doar părerea mea.

Buna, Maria. Textul tau este de o onestitate rara, o voce limpede interioara care stie sa cartografieze. nu spun exact ce , asta este intimitatea ta. ai elemente generale care pe mine ma impresioneaza. stilul curat. emotie simpla, percutanta . fragila , dar nu naiva. un vers memorabil in contextul poemului. / nu stiu ce moarte ne va desparti/. lucruri mici, intime, care stau langa tine cand adormi. se vede ca esti la inceput de drum , dar elementele care conteaza , sunt deja acolo. aici este nucleul fierbinte al poemului. / sunt rece si tot mai rar iti arat autoportrete/ bravo. keep writing .

Editeaza-ti datele contului (nume, etc) ca sa iti putem publica textele si in paginile cu trafic, nu doar in pagina de autor.
Daca ai avut anterior un cont si vrei sa il recuperezi si sa unificam conturile, lasa-mi un mesaj aici sau si mai bine pe contact@agonia.net

Cred că în prima strofă ai forțat puțin. Înțeleg, este o introducere, deci nu critic, doar că mi-au sărit în ochi ”câteva păsări”, ”vreo cinci pui de căței”, și evident, ”niște mistreți”. M-a surprins figura de stil ”inima cât o tobă de crăciun”, poate și pentru faptul că nu prea am văzut astfel de instrumente. Per total, e bine, creezi dramatism și faci din (cruda) realitate poezie.

La final, cred că ai vrut să spui „pomană”, nu pomină, dacă tot urmează „coliva fără rimă clasică”! Rima e rimă, fie că e în poezia clasică sau în cea modernă.