Am simțit densitatea textului ca fiind o radiografie a "dincolo-ului", e probabil cea mai cinică și, în același timp, pragmatică viziune pe care am citit-o în ultima vreme.
Mi se pare cu adevărat nemaipomenit și visceral în același timp, felul în care demolezi misticismul de duminică. Nu sunt coruri de îngeri care plutesc pe norișori, e o birocrație sinistră și o plictiseală care trebuie gestionată prin cursuri de traforaj și city break-uri.
Se reflectă realitatea, deși se vorbește despre ceva ce nu cunoaștem. Simt sarcasmul omului care a văzut multe și nu mai poate fi păcălit cu metafore frumoase despre "lumina de la capătul tunelului", unde sunt doar oscilații armonice și cursuri de scriere creativă ca să nu o iei razna.
Mi-a plăcut mult și referința la Till Lindemann — nota de suprarealism care sparge solemnitatea "părinților Bisericii".
