adriana baxan

încep o pagină nouă s-au disipat străzile palide s-au pierdut în cuvintele primăverii un anotimp cello transparent strâns în cea mai nobilă nalbă colecția de săruturi din acest tablou evanescent este

primăvara pe acorduri de jazz este atât de senină încât norii nu se mai răzbună pe soarele fluid această dimineață la reflux este acordată discret ca o chitară în adorație care răsună în nuanțe de

între timp somnul mi-a devenit fluture se zbat visele crisalide de opal se creionează pe o hartă amară a despărțirii ochii închiși sărută pelicula aspră a pașilor tăi ne regăsim târziu într-un nou

sunt limpede că un ochi de apă sărutând urma pământului sunt retrăită de un nor care străpunge aerul descânt lumea și plânsul meu limpid se aude în zări mă doare absența ta și mă reinventez când

îți mărturisesc senină că vin spre tine mereu cu ofrandele lunii îți povestesc și acum că eram a ta înainte că bariera timpului să separe privirile noastre statuete ivorii se nășteau în decorul în

nu te mai văd în nopțile mele albe nu te mai număr în șiragul de perle selenar te-am pierdut iar într-o reverie a zeilor într-o oglindă cu ramuri de onix o corabie în tangaj mi-e sufletul

am tergiversat mult revenirea la o realitate secvențială pentru a măsura distanțe și depărtări am ales un număr arbitrar din lista de vieți promise îmi amintesc prima întâlnire aerul se deschisese

serenada norilor este a cerului care se refractă în cochilia timpului adagii nesfârșite caută memoria orelor cu tine avem un trecut infinit împreună sunt momente pe care le răsfrâng spre

când e pace mă împart între oglinzi acvatice și nisipuri de lagună desfid lacrimile apusului sfârșitul de noapte reverberând elegii melancolia vremii mi-e pecete când plâng florile de plastic

dimineața alunecă pe tiarele de cristal ale ploii drumurile resorb stropii translucizi copacii respiră sub cortina de apă brodată pe ia aerului se aud pașii grăbiți sub umbrelele grațioase norii

n-am mai rămas nici măcar un gând din jurnalul meu pe care să îl dedic zilelor de ambră tomnatică nimic nu mai tresare din filele de argint și nu te mai văd într-o oglindă răsfrântă pe țesut în

se scriseseră deja paginile visului când ne-am cunoscut aruncam cu agate de lună în râul nopții aveam trupul arin transparent ochii larg deschiși spre lumina ta înainte de întâlnirea noastră totul

penumbra alunecă în cânt de nalbă printre cadrele cu noi doi noaptea glisează pe fluvii de opal tot ce a rămas din răsuflarea noastră e o reflexie a unui caleidoscop din sticlă perlată un ecou la

fotografiile mele cu tine sunt contur de penumbră fulgurații în cer deschis le port cu mine sub umbrele prelungi rostogolindu-se pe drum de sare când vântul îngână arii transparente au culorile

între noi doi e o poveste nespusă secrete pe care le strângem în vele prizoniere în nisip ne-am văzut mereu fugitiv pe rouă de sunete sau în amurg solitar răsfrânt pe ape ascunse nu te mai știu și am

și mă întreb mereu cine ești pudră rece de lună sau antracit pe ochii dimineții te regăsesc întotdeauna îndoliat cu respirația închisă în tăcere te conturez cu fir de aur pe pagini eflorescente și

dorul e în nisipul pe care îl strângi sub pași febră albă topind marasme norii din calea zborului cuprins de orizont lumina mea și a serilor unduitoare visul ubicuu al pământului orga născând

mâinile mi s-au topit într-o coregrafie minimală am gesturi răsfirate către cer că într-un flamenco trist te desenez în fiecare mișcare revolută care se pierde în bolta serii degetele se înfiripă în

semn translucid de ape drumul tău brodat cu pași rezonanți ochii mei te gravează pe corolele emarginate ale depărtărilor te însoțesc într-un ritm revolutiv pe un ceas acviform care acoperă lumea te

sărutul tău e în consonanță cu arpegiile zilei nesfârșite, nota staccato care îmi e etolă trupul tău, arie transparentă a haloului din scala de nuanțe a lunii e al brațelor mele spectrale pe aba de

îmi șoptești că aerul dintre noi e discontinuu patima vorbelor tale umple acest neunde din mine brațele-ți sunt ancore trupul canon sunetul tău se disipează în game de ploi nenuntite, albastre.

trupul îmi e amnistia lunii am chipul de sare alerg în umbra ta cu rămășițele privirii dispersate în zile cu ploi profane cad îmi ridic brațele spre ultimul origami al cerului jocul acesta e

apoi am desenat elitrele orelor câți nori am strâns pe gene câte desinențe am inventat să te pot adăuga în portretul meu am alt chip acrostih al tristeții strâng urnele privirilor tale pe fir de