adriana baxan

simplu firesc mi-ai prins mâinile într-un nod stelar savoarea buzelor tale este pecetea sărutului de jad brațele dezgolite par arcuri întinse pe podelele art nouveau curbe line contururile siluetelor

valuri ca ielele trupuri scobite de dragoste prezentul continuu al apelor care freamătă șoapte care încălzesc undele te prind în brațele mele cu odgoane de dor te sărut sărată cu miraje pe

ai venit ieri în lumina mea parfum de ambră îți imortalizase gesturile pe rochia mea străvezie azi aparțin castei florilor văd clape negre în tulipe matinale arcușuri de vioară în cale pudrate de

hârtia nemărginirii se întinde în fața mea de la răsărit la apus fac adnotări de ultimă oră povești iluminate de soarele care tatuează fire din lemn de cedru cuvinte din arcul eteric al lumii se

îți scriu am inventat mereu un nume și o rădăcină am creat flăcări pentru a le stinge cu nimb de rouă am notat chipul sorții pe portativul mării cuvintele au pătruns adânc în vene de ape te-am

amintirea volatilă revenirea la lucrurile simple pe care le învăț cu tine te aud în fiecare piatră sau nor natura este în venele mele de carmin răzvrătită sau calmă pe epiderma mea cresc flori ramuri

visele sunt făcute din anemone care se deschid în parfumul stampelor de sare la marginea mării ne desenăm acvatici pe o canava de corali umbrele ni se țes pe nisipuri inelate ardem contururi ca în

misterul întrebărilor care se intonează pe un portativ senin este crezul lumilor mele fiecare fațetă a acestui diamant muzical răspândind nuanțe și game se reflectă în țesătura viselor îți vorbesc

îmi aranjez suvenirurile în oglindă fiecare reflexie explorează paginile din spatele apelor sticlei argintii cuvintele umede se impregnează pe hârtia irizată culori șanjante se desfac pe foi

defilăm fericiți pe esplanada culorilor dorința, cărămizie, are o frenezie nobilă avem veșmintele norilor pastelați deschizi parfumurile nuanțelor picături de lumină se pierd în guașe

lauri de dor după un sprint de foc pe plajele sentimentelor lacrimile stagnează se adună în cochilii matinale marea se scade din scalele sunetelor aprinse văd reverențele valurilor seva lor aprinde

dormim la liziera pădurii ne-am domesticit văzul regăsind distanțele dintre două fire de armeria ne strângem pe latitudinile fluide ale memoriei visele sunt volte ale bărcilor arhaice care se

pășirea amorfă versetele neconturate în oglindă zâmbetele evazive toate curg în liniștea unei povești improbabile ne adunăm gândurile în casete ermetice ne inventăm propria Pandoră îl urmărim pe

trăiesc uneori în joacă doar pentru tine mă deschid ca o tulipă la începuturile anotimpurilor pentru a îți cuprinde trupul în amiaza crudă îmi armonizez pașii cu mersul tău sigur priviri furtive apar

camera noastră s-a transformat în frunză tablourile sunt fire albe pe romburile care se ondulează în aerul pur bijuteriile se așează cuminți între pliurile foii cerate stindarde ale bucuriei

te știu de-o viață realitatea decantează amintiri vii iluziile sunt nostalgii ale săruturilor ți-am țintuit mereu brațele cu vele din aerul sărat îți cunosc ezitările și acel tumult din undă îți

am o cicatrice în privire pleoapele se zbat să regăsească zborul lin al vederii m-ai rănit cândva te-ai ascuns între elitrele verii te-am căutat o vreme în cadrele orologiilor în zilele acelea văzul

a fost simplu să te aduc înapoi mai dificilă este ziua aceasta oprită la ceas din penumbră este timpul întrebărilor la care răspund în șoaptă pentru ca verbele să cadreze cu tablourile unui film

este seară deja fibre de sticlă colorată se trezesc în arborii centenari felinarele născute din volute se răsucesc în clar-obscur frunze eufonice împânzesc aerul flamuri rubinii îmbracă florile

Parisul își adună coroanele în filamente mistice suspendate pe frunzele albastre decupate din hărți învechite te regăsesc pe străzile cu reverberații metalice lumea mea și a ta două memorii

un singur gând aveam în dimineața aceea în care solstițiul marmurii inunda parcul să te regăsesc fiecare dans al meu pe aleile aprinse era pentru tine șuvițe acvamarin de rochie se încolăceau în

priveam împreună spre același punct volatil natura curgea în pânzele decorând pereții de stânci liniamente verticale de ceață brăzdau munții escaladam versanți opaci în neguri ondulante visam la

conform ultimelor tale răspunsuri te-am pierdut am mers prea mult pe o sârmă subțire suspendată la înălțimea obligatorie a disperării mi-a dispărut candoarea în verbele subtile pe care le rostești

te doream ca pe ultimul bastion al verii îți căutam reveria în picturi parfumate cu peneluri de mătase te îmbrățișam cu vene de carmin sărutul meu era licoarea nopții tandre te desenam în gravuri