Atelier Literar

este timpul ca personal să trezesc dimineața să-i pun ceasul să sune iar când gândul mă va îmboldi ziua să audă alarma faptelor bune să sară din ceas să zguduie vremea și să facă norii să curgă

Înainte de Facere Universul era o Lacrimă. Dumnezeu a suflat în ea ca să o preschimbe în Zâmbet. Bucuria însă n-a putut pulveriza Lacrima și ele s-au îngemănat. Răsună în mine Bing-Banguri

Mama ta a plâns prima dată când a văzut ziua de sâmbătă întinzându-și violetul pe margini — era 1987 și televizorul emitea experiență ontologică desprinsă din formula universală a zăpezii, iar tata

Mesajul din Noapte Noaptea îl ținea treaz, ca și cum ar fi vrut să-i amintească de toate lucrurile pe care nu le spusese. Întins în pat, asculta cum tăcerea se adâncea în jurul lui. Avea un telefon

Ce-n pătrățica mea nu vă convine De nasul vi-l băgați în perimetrul ei? Pe conștiință nu-mi stă vreo rușine Și nici păcate... în afară... de vreo trei. Să fiu lăsat în pace!... se cuvine! De ce

Adevărul despre mine nu s-a arătat niciodată în momentele în care am încercat să mă înțeleg, ci în acele clipe în care am încercat să mă transcriu exact, fără interpretare, fără poezie, fără scăpare

*Să o lăsăm să moară*, i-am spus mamei și nu știam dacă vorbesc cu păcat. Mama nu m-a aprobat, nici nu m-a contrazis, dar a încetat să-i mai pună apă. E vorba de orhideea de lângă geam, care începea

Ei au fost ciopliți direct în unghiul aspru al iernii. Fără decor. Vremuri grele, ca niște dinți de fontă care le mușcau din carne, dar le ridicau duhul. Oamenii aceia aveau greutate în pas și fapte

lucreția, de soare reîndrăgostiții din triaj așteaptă își așteaptă pereche în paritate de 1 la 1, ei poartă cu ei în pungi vidate câte un aforism de pus la rana somnului întrerupt de datele din

de ce n-aș crede că plecarea mea din privirile tale n-ar fi exact veriga-ultimă pe care o rup din întăritura tinereții de atunci când făceai acte extravagante ca să supraviețuiești neiubirii și de

mă gândesc la tine și mă întreb dacă te arde sau dacă nu cumva cerul meu va curge într-un strop de lumină și-ți va aminti din nou că exist sau cumva o notă minoră să crească din șoaptă rostindu-mi

Rup iluzia copacilor, lăsând în urmă doar frunze fără memorie, fără glas. Pe pleoapele grele se strâng însemnări mute, ca niște cicatrici ale unei nopți fără sfârșit. Ei râd,un râs opac, ca un

scrie în cartea sfântă că nu poți sluji la doi domni, dar eu mi-am împărțit sufletul ca un negustor flămând la iarmaroc. cum se lasă întunericul, mă așez la masa celui de-al doilea stăpân, vărsând

O tăietură fină. Atât. Fără avertisment. Depărtăm albul coastelor doar ca să vedem unde s-a oprit zborul. Uită-te la acest miez de carne: a obosit să mai poarte atâta timp străin, atâtea ore de

Am bătut în străfundul lumii astă-noapte Zidurile sumbre întunecau pereții Ecoul răzvrătit în ciclurile vieții Își strângea pe brațe rezonanța moartă Mușcându-și cu dinții cariați de

Fiii mei! Nu eu am sfărâmat statuia Speranței, Ci acei care se tem că vor pierde stăpânirea Pământului. Când m-am născut începură să-i macine trupul, Deși ea n-a fost întreagă niciodată. Voi

în fiecare zi tai cu bisturiul felii din tine măsurate atent trebuie să-mi ajungă să trec și toamna asta e un anotimp nesuferit mai ales dacă plouă și privești tavanul cri cri cri toamnă gri strâng

Visul frugal mi-a străfulgerat ființa- scopul este reamintirea condiției. Un infinitezimal fragment dintr-o lume uitată demult, în care mi-am experimentat povața. El poate somnul să mi-l

Cine murise? De altfel, singura problemă cu adevărat serioasă. Groapa se tot lărgea odată cu fixarea punctului de pe fundul ei. Cu cât era privită mai adânc, cu atât marginile se urcau mai mult.

Alerg prin oraș să-mi ucid spaima de timp e sâmbătă și toți sunt plecați în căutarea norocului. Mă întorc acasă, biruit de osteneală Liftul - încremenit. Urc scările La doi, o femeie asfixiază