gest lucid  și totuși grăbit în ceasurile cele mai de pe urmă

cu entuziasm reținut număram ceasurile nopții

așa cum număr orele până vineri, sâmbătă, duminică,

până vineri, sâmbătă, duminică,

până vineri, sâmbătă, duminică;

ca să le stârnesc, jignesc zilele lor spunându-le

pe nume, de la vinerea îngrozitor de mică până

la vinerea mică, acea joie bezmetică, intrată în panică,

și troienită de dosare de report.

cu entuziasm reținut număram ceasurile nopții,

flatat de nominalizarea la insomnie, redefinesc leii și

elefanții triști din manejul circului și tramvaiul patru cu favoritismele

sale de obor, o stație la mine și alta la tine și în rest

nimic și pasărea de noapte pe care pe vremuri dădeam vina

pentru gemetele din arestul securității; sfârșitul lumii

poate pica în orice zi, însă am convingerea că niciodată noaptea, îmi spun,

asta, sigur, dacă apocalipsa nu echivalează cumva cu o baie de lumină.

cu entuziasm reținut număram ceasurile nopții,

deocamdată pe tura mea nu a murit nicio fată frumoasă,

mă trece gândul că bestia sunt eu, că a mea e noaptea

pe care, spre sfârșit, arzând etapele o voi goni către râpa ceasurilor

în care cel de pe urmă mă voi prăvăli eu, cu drapelul rapidului în mâna dreaptă

din care, la ziuă, un biet catarg mă va defini ca pe

ceasul solar ce a deservit sfârșitul, începutul în marjele unui nou meridian

pe care nu am dat niciodată doi bani.