Tudor Arghezi

L-ati văzut cumva pe Zdreanta, Cel cu ochii de faianta? E un câine zdrenturos De flocos, dar e frumos. Parca-i strans din petice, Ca să-l tot

Carte frumoasă cinste cui te-a scris Incet gandita, gingas cumpanita; Esti ca o floare, anume inflorita Mainilor mele, care te-au deschis. Esti

Te drămuiesc în zgomot și-n tăcere Și te pîndesc în timp, ca pe vînat, Să văd: ești șoimul meu cel căutat? Să te ucid? Sau să-ngenunchi a

Maică, mulți te-au dușmănit Că ești neam blagoslovit. Unde sapă sapa locul Sare din pământ norocul. Ai pământ și ape multe Vântul stă să ți

Le-am scris cu unghia pe tencuialä Pe un pärete de firidä goalä, Pe întuneric, în singurätate, Cu puterile neajutate Nici de taurul, nici de

Tu ți-ai strecurat cîntecul în mine Într-o dup-amiază, cînd Fereastra sufletului zăvorîtă bine Se deschisese-n vînt, Fără să știu că te aud

Face parte din vol. \"CUVINTE POTRIVITE\", 1927 Doamne, fă-i bordei în soare, Într-un colț de țară veche, Nu mai nalt decât o floare

Fă-te, suflete, copil Și strecoară-te tiptil Prin porumb cu moț și ciucuri, Ca să poți să te mai bucuri. Strânge slove, cărți și pană, Dă-le

Prin Rai copiii au dus-o foarte bine, Cum ar fi dus-o orișicine, Jucându-se cu gâzele și iezii Care săreau pe mugurii livezii Nici: „Culcă-te

Urându-i-se singur în stihii, A vrut și Dumnezeu să aibă-n cer copii Și s-a gândit din ce să-i facă, Din borangic, argint sau

Duhovnicească de Tudor Arghezi Ce noapte groasă, ce noapte grea! A bătut în fundul lumii cineva. E cineva sau, poate, mi se pare.

Ghicitoarea știu că-ți place, Ce-i ca un burduf de ace? Ca un pepene cu țepi? Ia gândește-te. Pricepi? Și răspunde-n doi-trei timpi, Cine are

Ziua de ieri s-a ținut după mine crezând, ca un câine flămând, Că e legată cu ceva, cu vreo curea, Cu vreo frânghie, de viața mea - Și la o

Cand pleci, sa te-nsoteasca piaza buna, Ca un inel sticlind in dreapta ta, Nu sovai, nu te-ndoi, nu te-ntrista. Purcede drept si biruie-n

In beciul cu mortii, Ion e frumos. Intinsa gol pe piatra, c-un fraged suris. trei nopti sobolanii l-au ros Si gura-i baloasa ca de sacis.

Am luat ceasul de-ntâlnire Când se tulbură-n fund lacul Și-n perdeaua lui subțire Își petrece steaua acul. Câtă vreme n-a venit M-am uitat cu

Intr-o zi, prin asfintit, Soaricele a-ndraznit Să se creada în putere A prada stupul de miere. El intrase pe furis, Strecurat pe urdinis,

Obrajii tăi mi-s dragi Cu ochii lor ca lacul, În care se-oglindesc Azurul și copacul. Surâsul tău mi-i drag, Căci e ca piatra-n fund, Spre

Prin undele holdei si câmpi de cucuta , Fugarii-au ajuns in pustie La ceasul când luna-n zabranice,muta, Intra ca un taur cu cornu-n stihie, Si

Poezie de Tudor Arghezi, face parte din volumul “Copilărie” Fă-te, suflete, copil Și strecoară-te tiptil Prin

Credeau că Domnul e culcat Și n-o să știe ce s-a întâmplat, Că n-avea doară fluturii iscoade La fieștecare soi de roade. Ea, cam neroadă,

Mi-am împlîntat lopata tăioasă în odaie. Afară bătea vîntul. Afară era ploaie. Și mi-am săpat odaia departe subt pămînt. Afară bătea ploaia.

-„Grădina se chemase Paradis și Rai. Acolo totdeauna-i mai, - Oftează Eva a pustiu, Când povestește, mai târziu, Copiilor ținuți în poală De

Cel ce gândește singur și scormone lumina A dat o viață nouă și-um om de fier, mașina, Ființă zămislită cu gândul și visareea, Neînchipuit mai

Mi-e dor de tine, zvelta mea femeie, De gura ta de orhidee, De sînul tău cu bumbi de dude, De buzele-ți cărnoase, dulci și ude, Mi-e dor de tot

Poezia face parte din volumul \"Abecedar\" - 1940. Cuțul negru peste tot Trece vama gânditor, Cu urechile pe bot. Cuțul este

Între nădejde tristă și-ndoială, Te-am căutat prin bolta siderală. Te-am căutat pe unde și neunde Îți bănuiam făptura că se-ascunde. Te căutam în

In cutia de sidef si aloi Au venit podoabe noi Lacuste, paianjeni, brotacei Nu te speria de ei. I-am incremenit in stihuri blajine Ca sa te

Niciodată toamna nu fu mai frumoasă Sufletului nostru bucuros de moarte. Palid așternut e șesul cu mătasă. Norilor copacii le urzesc

Stupul lor de pe vâlcea Stă păzit într-o broboadă De trei plopi înnalți, de nea, Pe o blană de zăpadă. Prisacarul le-a uitat, Și-a căzut si

Aș putea vecia cu tovărășie Să o iau părtașă gândurilor mele; Noi viori să farmec, nouă melodie Să găsesc – și stihuri sprintene și

Zgomotul de lanțuri multe A trecut prin curte, A ieșit lung pe porți Printre vii și printre morți, Târâș, grăpiș, Prin păinjeniș,

Decum s-a ivit lumina. A iesit din stup albina, Să mai vada, izma--creata A-nflorit de dimineata? Se-ngrijeste. gospodina De-nfloreste si

din \"CADENÞE\" - 1964 Toată ziua-n drum mă uit Și-aștept ziua ca să uit. Va veni ori nu mai vine? Au trecut opt vremuri pline Și soroc după

Fa-ti datoria pana-n capat, bine. Sunt datorii si telul si povara, Fie ca mangai omul, fie ca-i aperi tara Si-asteapta ceasul tau. Ca vine !

Te drămuiesc în zgomot și-n tăcere Și te pândesc în timp, ca pe vânat, Să văd: ești șoimul meu cel căutat? Să te ucid? Sau să-ngenunchi a

Dimineața, când mă scoală, Stolul e o ciripeală. Le strig tare ca la școală. Porția e câte trei – Zeci de boabe-n cioc, de mei. Le învăț să

Nu știu cine, pe furiș, Mi-a smuls toamna-n miez de noapte, Din grădini, ca un afiș. Cineva, vorbind în șoapte, De pe-o scară de

Ce ai tu, vântule, cu penele mele? De ce-mi răscolești biletele, îmi împăștii apa din blid și-mi arunci semințele în zăpadă și noroi? Pe flanșeta

din vol. ”FRUNZELE TALE„ (1968) Ca tine, pom cu-atât belșug de frunză, Aștept un fir de vânt să mă pătrunză. Frunzele tale sunt simțirea

In frig si noroi Trec hotii-n convoi, câte doi, Cu lanturi târâs de picioare, Muncindu-se parcă-n mocirli de sudoare. Fiertura e gata. E

Nu ii fie de deochi Ce frumoasa-i fara ochi Tivul pleoapelor se coase-n Ferfenite de matase De cand s-a uitat in stele I s-a prins bezna de

Dorm în umbră legănate lebezile-n puf de undă, Cuiburi albe, perini albe, printre stele furnicar. Cîte-o stea însingurată cată-n aripi să

ciclul HORE (1939) Frunza când moare Se face floare. Au adunat lună și lumină Pomii în grădină Și scutură soare. Ați fost

A orbit de boală grea Hoțul tatei, și-aș fi vrut Să-i găsesc un leac, ceva. Nici un vraci nu l-a avut. N-am aflat nici un spițer, Nici la târg

În țară, două soiuri de boieri Împart puterea între ele, Boieri de-o zi, boieri de ieri, Stăpânitorii vieții mele, Și unii, și-alții de

Pomul pe care Domnul îl oprise Făcea de toate, și caise, Smochine, chitre, pere moi și prune, Cari de cari mai grase și mai bune, Castan cu fel

De prin vârful pomilor A venit o boabă-n zbor De cafea, Neclăită în perdea. Dumnezeu când i-a făcut Ființa din scuipat și lut, Cu o pensulă de

  Lumina e-n geamul tău și-n paharul tău cu apă. E-n ochii tăi.   Ești ca un pom cu mugurii aprinși. Lasă-ți ramurile să

N-au mai rămas prea multe de-nvins și de știut. Șoseaua se strâmtează, cărările se-mbină. Le simți apropiate din ce în ce mai mult, Ca spițele din

Face parte din volumul “Drumul cu povești”, 1947 Trece ca o pânză, desfăcut din trâmbe, Vântul rău și taie dealurile strâmbe. Ia

In cer, Bate ora de bronz si de fier. Intr-o stea Bătu ora de catifea. Ora de pâslă bate In turla din cetate. In ora de lână Se-aude

Poate că este ceasul, de vreme ce scoboară Din arbori toată frunza ce-a fost și strălucit, Să ne privim trecutul în față, liniștit, Când urma lui

Din « Abecedar », 1940 Iarna blajină A intrat în voi, întâi, ca o lumină Preacinstită, pomule, Preagingașe, omule. A rămas de

Volumul \"Flori de mucigai\" 1931 Þăpos ca un cui Licăre ca sabia, Forfota ca vrabia, Să-și păstreze taina lui. Dintr-un ban

ciclul HORE (1939) Nu v-am sădit și nu v-am cercetat Ați încolțit în drojdii de țărână, Bezna din zguri v-a pus și semănat Și de

De cînd nu mi-ai mai cîntat Sînt , vioară, întristat. N-ai putea ști ce mă doare De tot cad într-o-ntristare? Întristat de ce să fiu? Că-i

Un păianjen, ca un neg, Umblă lung, în șase peri. Abia-l vezi și e întreg Cu nevoi și cu dureri. Vine de la munca lui ; Nu

O, tu aceea de-altădată, ce te-ai pierdut din drumul lumii! Care mi-ai pus pe suflet fruntea și-ai luat într-insul locul mumii, Femeie răspândita-n

ciclul HORE (1939) Cu urechea la pământ Lunecând l-ascult prin foi Lungi, de cârji de popușoi. Graiul apelor din vânt. I-aud

Neavând de lucru-n câmp, Nici în luncă, nici în dâmb Că muriseră și pomii De arșițele Sodomii, Cu care ne-a osândit Leatuul anului

De cînd mă știi, am luat asupra mea Povara-ntodeauna, Doamne, cea mai grea. Și tot urcînd în coastă, vream s-arăt Că nu mă dau

Prin undele holdei si câmpi de cucuta , Fugarii-au ajuns in pustie La ceasul când luna-n zabranice,muta, Intra ca un taur cu cornu-n stihie, Si

Străbatem iarăș parcul, la pas, ca mai nainte. Cărările-nvelite-s cu palide-oseminte. Aceeaș bancă-n frunze ne-așteaptă la fântâni. Doi îngeri duc

Poezia face parte din volumul Hore 1939 Doi copii s-au dus de mână Colindând o săptămână După scoici, după ghioace. Vrând cum marea

Ce duh ai și ce putere. Să-mpletești ceara cu miere, De la floarea din gradină, Ostenită de albină? Tu aduni de pe meleaguri, Pentru stupi și

Sufletul meu e câine credincios L-am dezlegat adeseori din lanț, Adeseori din cușca lui l-am scos Și l-am târât până la șanț, Până la șanțul

Mai mult, tu nu vei mai vedea Nimic, nici cer, nici flori. S-au prăfuit din zarea ta, Ca niște nori. Nici zare nu vei mai avea, Nici ochi cu

din vol. ”FRUNZELE TALE„ ( 1968 ) Plouă pe voi, în arbori adunate... V-aș apăra și nu știu cum se poate. Strigați cu toate către cer să

S-a întors cercetătoarea Să le spuie la surori Că-i deschisă toata floarea Și câmpia, de cu zori. Și-au plecat aproape toate La cules, cu

Baga de seama, omule de carne, Ca umbla orice zi sa te rastoarne, Ca orice ora umbla sa te franga. Dar lacrima duruta nu ti-o lasa sa planga.

Iubirea noastra a murit aici. Tu frunza cazi, tu creanga te ridici. Atat amar de ani e de atunci! Glicina tu, tu florile-ti arunci. A mai

Cristal rotund, pe-o umbră de velur, Cu inima de-a pururea senină, M-am născocit din ape de azur, Am înghețat subt țurțuri de lumină. Și

Dormi, sufletul meu? te-ai culcat? Plouă și singur mi s-a urît. Vreau să nu te supăr. Te-am văzut citind la lampă Și n-am băgat de seamă Când ai

Poezia face parte din volumul \"Abecedar\" - 1940 Pe o piatră, subt un pom, Îmbuca pâine un om, Și din pom un titirez Cerea

E parcă un făcut ca, nimănui Să nu-i miroasă murdăria lui, Pe cînd, pe vrute și nevrute, Parfumul altuia îi pute.

Lacăte, cine te-a închis La ușa marelui meu vis? Unde ni-i cheia, unde-i păzitorul, Să sfarăme zăvorul Și să vedem în fundul nopții

Nepretuind granitul, o, fecioara! Din care-as fi putut sa ti-l cioplesc, Am cautat in lutul romanesc Trupul tau zvelt si cu miros de ceara. Am

Nu spune nimaruia ce stii si ce-ai vazut : E-o cale de-a-ntelege mai trista, dar curata. De cate ori si zborul nadejdii ti-a cazut, Sa n-afle

De-abia plecaseși. Te-am rugat să pleci. Te urmăream de-a lungul molatecii poteci, Pân-ai pierit, la capăt, prin trifoi. Nu te-ai uitat o dată

Sunați de seară ca-ntr-o dimineață Parcă sunați din altă viață Dintr-un văzduh, ce părea pierdut V-ascult și v-am recunoscut. Nu știu ce chin

S-aștept să vie viața cu coșurile pline Și să-mi aștearnă daruri din zări pînă la mine? S-aștept în noaptea goală s-aud suind un pas De prieten

La toate lucarnele si balcoanele Au scos din cer ingerii icoanele Si-au aprins pe scari Candele si lumanari. Orasele de sus, in sarbatoare, Au

Le-am sărutat odată , ei secera din mână Și lui ciocanul muncii, cu care se îngână; Ea înnotând în holdă, el potcovar și faur Și mi le dăruiră în

Fetele, albinele Au furat sulfinele Þărâna de soare De pe flori ușoare, Pulberea de lună, De pe mătrăgună.

Începe, Doamne, iar să-ți pară rău Că m-ai ales un timp să-ți fiu al tău? Îmi dăruiseși un crîmpei de har Și-mi dovedeai că harul fusese în

Prin undele holdei și câmpi de cucută, Fugarii-au ajuns în pustie La ceasul când luna-n zabranice, mută, Intră ca un taur cu cornu-n stihie, Și

L-ați văzut cumva pe Zdreanță, Cel cu ochii de faianță? E un câine zdrențuros De flocos, dar e frumos. Parcă-i strâns din petice, Ca să-l tot

Atît e numai mîna, de apucat și dus? Nu. Ea-ntărește graiul și spune ce-ai fi spus, Mai limpede, și vorbe de nu ți-au mai rămas Ori n-ai, grăiește

În cutia cu pălării vechi, sta un urs de catifea. Dacă nu era galben ca floarea soarelui, el ar fi fost fioros și podul întreg ar fi tremurat

În cutia cu pălării vechi, sta un urs de catifea. Dacă nu era galben ca floarea soarelui, el ar fi fost fioros și podul întreg ar fi tremurat

L-ati văzut cumva pe Zdreanta, Cel cu ochii de faianta? E un câine zdrenturos De flocos, dar e frumos. Parca-i strans din petice, Ca să-l tot

Ziua-nfloreste-albastra in noaptea din fereastra. Zabranicul perdelei trasare-ncet si rece Si, frageda, lumina in sanul noptii trece. Intregul cer

Dacă-l întrebi de sănătate, El stă cu buzele umflate. Dacă-l oprești cumva la masă, Zice că supa e prea grasă Și, încă de la început, Bucatele

În beciul cu morții, Ion e frumos. Întins gol pe piatră, c-un fraged suris. Trei nopți șobolanii l-au ros Și gura-i băloasa ca de sacis. Când

La geamul sufletului tău Se-ngrămădesc părerile de rău. Le uiți un timp, dar ele se adună Și se șoptesc alături împreună. Voiai să uiți de tot,

In beciul cu mortii, Ion e frumos. Intins gol pe piatra, c-un fraged suris. trei nopti sobolanii l-au ros Si gura-i baloasa ca de sacis.

Nici suferințele nu sînt la fel. Unul apasă, altul rabdă-n el. Pe unu-l doare talpa, pe celălalt grumazul, Pe cei mai tari trufia, pe cei mai

Bagă de seamă, omule de carne, Că umblă orice zi să te răstoarne, Că orice oră umblă să te frîngă. Dar lacrima durută nu ți-o lăsa să plîngă. Ia

Ce ai tu, vântule, cu penele mele? De ce-mi răscoleșeti biletele, îmi împrăștii apa din blid și-mi arunci semințele în zăpadă și noroi? Pe flașneta

La geamul sufletului tău Se-ngrămădesc părerile de rău. Le uiți un timp, dar ele se adună Și se șoptesc alături împreună. Voiai să uiți de tot,

Poezie de Tudor Arghezi, face parte din volumul “Copilărie” La oraș, pentru-animale, E-un mitoc de haimanale. Toată lumea are loc

Carte frumoasă, cinste cui te-a scris, Încet gândită, gingaș cumpănită; Ești ca o floare, anume înflorită Mâinilor mele, care te-au

Tu sei simile a colui il quale Ti ha impastato, ti ha cercato e ideato Ed è rimasto in te, impietrato, il segno Del colpo della spada

Je te pèse en tumulte et en silence. Depuis longtemps tu es ma venaison. Que je te tue si tu es mon faucon Ou que j’implore, à genoux, ta