Literatura română, de la Eminescu la poeții de azi

E ceva dureros în vocea lui Chiar și atunci când îmi zice o glumă E ca începutul colorat al apusului Ori o inimă ruptă și lipită cu gumă. E ceva. Neobișnuit. Și poate într-o oarecare măsură închipuit Durerea e de fapt în mine Și nesuportând-o am proiectat-o în el, în oricine Deși eu încă susțin Că e ceva, ce alții nu știu, ori prea puțin

Știau cu toții că trebuiau să moară, botezul le fusese prohodul. Din zilele care nu apucaseră să fie le rămăseseră gustul pâinii și al durerii. Purtau cu ei surâsul ascuns al primei iubiri, întunericul gropilor de gunoi, copiii care abia învățaseră să stea în picioare, în timp ce războaiele le recrutau primii pași.

Dictaturile vin spre noi cu nume proprii. Când încercăm să le explicăm, începem aproape reflex cu omul: cum a ajuns la putere, ce îl făcea diferit, de ce ceilalți l-au urmat și cât din ceea ce a urmat poate fi pus pe seama ambiției, cruzimii, carismei sau fricii lui. Problema nu este că îl studiem pe dictator, ci că îl tratăm prea ușor ca pe o cauză suficientă. Începem povestea când personajul principal a intrat deja în scenă. Mult mai rar întrebăm ce exista înaintea lui: ce instituții îl puteau limita, ce grupuri aveau de câștigat din concentrarea puterii, ce compromisuri păreau temporare și ce frici făceau următorul pas acceptabil. Și mai rar continuăm explicația după dispariția lui.

îmi place să cred că văd clar că am o distanță critică și un aer detașat dar cine ești tu de fapt dacă nu tot un desen animat cu pretenții de eseu și o teamă bine ascunsă că și tu ai fost neglijent imprimat? culoarea îți iese din contur

Îmi amintesc sunetul înainte să-mi amintesc oamenii. De mirosul "mâine ninge"... Apa caldă intrând în caloriferele apartamentului de BCA, târziu, spre seară, ca și cum cineva pornea iarna de undeva, dintr-o cameră ascunsă a lumii. Atunci știam. Nu trebuia să mă uit pe geam. Nu trebuia să verific calendarul. Ascultam țevile trosnind prin pereți și înțelegeam că se apropie vremea în care totul devenea mai suportabil și mai trist în același timp. Adormeam cu un singur gând: mâine o să fie alb.

În copilărie, aveam un rol precis în pregătirea concediului: mă urcam pe geamantane ca să poată fi închise. Bunica apăsa dintr-o parte, bunicul trăgea din cealaltă, iar eu contribuiam cu toată greutatea mea de șapte ani. — Stai liniștit, nu te mișca! Nu mă mișcam. De mine depindea plecarea. Bunicii mă luau cu ei în stațiune, la cura de ape minerale. Știam că se apropie momentul când începeau să apară prin casă lucruri pe care nu aveam voie să le ating. — Lasă-le acolo, sunt pentru plecare! Pe fotoliu se adunau haine, pe masă medicamente, lângă ușă încălțăminte. În câteva zile, noi ne retrăgeam prin colțurile casei, ca să nu deranjăm concediul aflat în pregătire. Bunica avea o listă. Apoi își mai amintea câte ceva și scria pe margine. După o vreme, marginile deveneau mai importante decât

De-mi vei veni în poală, se va curba un „nu”, iar luna, fără umeri, va îmbrăca un „tu”; din buzunar o mierlă va scoate-un ceas de os, iar umbra ta sub masă va înflori pe dos. De-mi dai spre dezmierdare bărbie și manșetă, ți-oi prinde-n păr o gară și-n nasturi o planetă; cămașa ta va scoate din mâneci cai de mai, iar gulerul va ninge cu paseri peste rai.