Poezie
Chemarea Satului
1 min lectură·
Mediu
Rămas-am ca strachina cioabă,
Împinsă de mama-ntr-un colț,
Nevrînd s-o arunce degrabă,
Prea mică s-ajungă la toți.
Mă dor amintirile verii,
Cu turmele -neguri pe deal-
Și-aprinsele hori ale serii,
Cu focul vibrînd în caval.
Azi fluierul are ca vrană
O pînză țesută din haos,
Iar dealul îmi e ca o rană -
Biserică fără de naos.
Altarul din veac și decenii
E ars și scrumit, ca cenușa;
Bolnav și surprins de vedenii,
N-aud cum mai scîrțîie ușa...
Plecat-au cu toții în lume
Atrași de mirajul cetății,
Mi-au luat și copiii și nume;
Rămas-am cu dorul și morții.
Gîndiți-vă bine, copii,
La vatra cea veche și bună,
Cît timp amintiri vor mai fi,
Cît încă nu-i totul ruină !
\"Aici noi șezurăm și plînsăm\"
Și-n satul ciobit de stihii
Nălțăm catedrală ascunsă-n
Iubiri de părinți și copii...
Sînt Satul de neguri cuprins;
Veniți să-mi aduceți seninul
Din care în zori m-am desprins
Și-n care m-o-ntoarce destinul !
E satul de astăzi o rană
Prin care se scurge esența;
O, trupul bolnav se destramă -
L-a prins în vîrteju-i demența ...
19-20 iunie 1989
002611
0