Gheorghe Ungureanu

Eu, Țăranul Dac… -dedicație Vlăduței Lupău, s-o utilizeze cum știe ea- Eu, Țăranul Dac, să știi, Ascult pe Vlăduța-n zi, Noaptea și în somn și-n vis, Căci mă poartă-n paradis, Fiindcă

Mi-e drag Mi-e drag de mine; niciodată N-am agresat pe cineva Și n-am pretins că-n lumea toată Doar eu am drept de-a exista. Ba, din părinți am învățat Pe cînd, cuminte, de copil, Eu am

Scrisul -O replică lui Grigore Vieru- Scrisul e a doua Viață, Partea ei cea sfînt eternă, Prin care un Neam învață Iubirea de foc, maternă. Cei care-ți doresc pieirea, Ca să-ți întrerupă

Moș Gerilă, Moș Gerilă, Tu nu vii la noi de milă, Ci din dragoste curată, Dăruită și-așteptată... Că tu, Moș Gerilă, ești Chiar din munții mei Dăcești Și-ai plecat acolo-n Nord La odihnă în

Ipoteștii și Sulmona Au dat lumii două genii, Daciei i-au dat timona De-nălțări peste milenii. Reuniți la malul mării, Chiar la Pontul Euxin, Ei sting poftele ocării, Pată vomitînd

Ca tot omul, am Icoană, Pusă-n cea mai scumpă ramă, Orice gînd la ea mă cheamă, Primul grai și ultim: Mamă; Lîngă Tata, doi părinți, Fac perechea mea de Sfinți. La Lumina mea

• Reascultînd-o pe Tatiana Stepa Goi și singuri, fără de pădure, Ne-am dus viața triști, în disperare, Dar venit-a Hoața să te fure; Ne-a lipsit și de Privighetoare. Mangalia, 1

DACIA Eternă-i Glia Unde-am răsărit cu toții; E a noastră, dar e și a Moșilor, cu strănepoții… DACIA cea Mare-i Hartă Scumpă, în străvechi hotare; Ne-au călcat, ca să

S-a-ntors Ciuma-n sat la noi, Cu butic și prăvălie, Cu spurcații de ciocoi; Ca în vremuri de sclavie… Tot ce-am strîns la Colectivă, În regimul democrat, Zace la ciocoi în stivă; Chiar

Prizonier cutiei de chibrituri, Meșterită-n colțuri și în dungi, Aruncată înspre nori cu lifturi, Dorul greu nu poți să ți-l alungi… S-a înfipt în piept ca o căpușă Și se umflă sîngele-ți

La noi sînt codri verzi de brad Și pe-ale țării-ntinse spații, Din Răsărit acum ne cad Plocoane cu iradiații. Dar nu ne pasă; -aplaudacii, Cu-nțelepciunea lor deplină, Acționînd

Aș vrea, cu un ac, Să-nțep Universul, Să curgă din el Putregaiul ! Credeam că un astfel De ac, n-oi găsi, Dar, iată, acesta Nu-i baiul ! Căci ce putregai Să curgă din

Fiindcă tot n-aveam ce face, Într-o seară, Am plecat așa prin Haos, Într-o mică preumblare De vreo cîțiva ani-lumină… Mă gîndeam că poate soarta, Norocoasă, Îmi va

Sînt Poetul satului damnat Să dispară de pe-a țării hartă Și s-apară-n locul oazei-sat Huduroaie ca o rană spartă... Sînt Poetul satului rănit De pîrjoluri și furtuni cumplite, Vatră-n care

Prea des ne sîngerează Rana Și nici nu ne-nțelegem vina; Căci n-am uitat de Tatiana Și-acum se stinse Mădălina ! 19 iulie 2010

Într-o iarnă așteptam Cu mărgele, pe un neam Și-auzirăm, pe-un canal, - Vai de Omul de pe mal ! Îl știam în satul său, Dar murea la Chișinău Într-un accident banal - - Vai de Omul de pe mal

Dacă-aveți un pic de minte Și un dram de-nțelepciune, Ascultați un sfat cuminte: Ziarul să-l numiți … Tăciune ! Eu așa-i ziceam „Scînteii” Pînă la-nceputul

În cătunul Dacic evreiesc Plină e rostirea-nstrăinată De dejecții care ne-ofilesc Puritatea limbii de odată. Stăm încovoiați și pîrpîim, În majuscule,-adulări scabroase Pentru dumnezeii de

\"Nu sînt rime la Urmuz !\", Plînge un poet ursuz... Că mi-ar face, să m-amuz, Un catren în stil confuz... Eu, cum sînt poet în uz, Nedorind ca să-l refuz, Rog o Muză ori un Muz, Să-mi