Marina Tsvetaeva

Ştiu că mi-e dat a muri în amurg sau în zori - Una din două, ci care anume n-am ştire. Ah, de-ar fi chip să se

Pe cer negru cuvinte-aparte Ochi frumoși nu mai văd ale firii, Și nu-i strașnic ceasul de moarte, Și nu-i dulce clipa iubirii. Unul scrie-n

În urbea mea e noapte de tuci, Din casă o iau către şapte răscruci, Soție sau fiică-aud, - unde te duci?... Eu una

Versurilor mele, scrise atât de devreme, Încât nici să știu că aș fi – poet, Ce erupseră ca stropii din havuz și steme, Ca scânteile din

* * * Azi zeii fac doar daruri măsluite Și-n vaduri râuri putrede scânteie; Zburați în porți de-amurg nemărginite, O, porumbițe ale mării

Ca pe-o lacrimă fierbinte Ochiu-mi picătura simte. Sus, în slăvile divine, Cine plânge pentru mine?

Agonizând, iubire, și-n mormânt, M-oi minuna, m-oi zbate, da-voi glas. O, draga mea! Sub valuri de pământ Ori de zăpezi, eu nu-ți zic bun

Mă vreau la oglindă, unde-i neclaritate Și vis ce încețoșează rostul, Eu m-aș interesa – unde țineți cale, încalte, Și unde vă este masul,

* * * Ce lene-ți mai era să vii! Din jilț te ridicai cu greu, - Prin veselia-mi orice zi Ți-aș fi înveselit-o eu. Te sâcâia să faci un

Lui P. E. Peste pământul dumitale frunzele cădeau în hău, Și-acum mai miroase-a pământ. Ascultă-mă, mortule, ascultă-mă, dragul

* * * Cândva, cândva, măiastră-nchipuire Fi-voi pentru tine doar o amintire Și se va șterge tristul meu contur Din amintirea ta cu ochi

◊◊◊ Acestor stihuri izbucnite-n floare Când încă nu știam că sunt poetă Ca stropii din fântâna țâșnitoare, Ca stele din

Neige, neige Plus blanche que linge, Femme lige Du sort : blanche neige. Sortilège ! Que suis-je et où vais-je ? Sortirai-je Vif de cette

Ces vagues ne sont pas les premières que j\'ai posées tout doucement sur d\'autres lèvres aussi sombres que les tiennes. comme les étoiles

Tel est fait de pierre, tel est fait d\'argile, Mais moi, je m\'argente et scintille Je m\'occupe de trahir, je m\'appelle Marine, Je suis la

Deux lueurs rouges — non, des miroirs! Non, deux ennemis! Deux cratères séraphins. Deux cercles noirs Carbonisés — fumant dans les

Il s’approcha, ailé, Et tes paupières mirent le voile sur ton regard radieux. Tu mourus – flamboyante À l’heure la plus terne. Que pourront

Ô pleurs d\'amour, fureur ! D\'eux-mêmes — jaillissant ! Ô la Bohême en pleurs ! En Espagne : le sang ! Noir, ô mont qui étend Son ombre au

Верно плохо вижу, ибо в

Ah ! les vains regrets de ma terre, M\'ont révélé tous leurs secrets ! je suis, en tout lieu solitaire, Peu m\'importe où je dois errer... Ma

Je pense au matin de votre gloire, Au matin de votre vie, Quand démon vous vous êtes éveillé Et Dieu pour les hommes. Je pense à vos

À Boris Pasternak Dis-tance : des verstes, des milliers... On nous a dis-persés, dé-liés, Pour qu'on se tienne bien : trans-plantés Sur la

Coup de poignard ? Éclair de feu Plus simple, voyons, plus doux, Douleur connue au flanc Comme la paume aux yeux, Aux lèvres – le nom de son

1 Pas pour toi le feu de mes joues - Flot qui déborde de son gîte ! En vain tu me chasses partout : Tu es poursuite – je suis fuite. Pas

 ñèíåå íåáî øèðÿ ãëàçà - Êàê âîñêëèöàåøü:- Áóäåò ãðîçà! Íà ïðîõîäèìöà âñêèíóâøè áðîâü - Êàê âîñêëèöàåøü:- Áóäåò ëþáîâü! Ñêâîçü

 äåêàáðå íà çàðå áûëî ñ÷àñòüå, Äëèëîñü - ìèã. Íàñòîÿùåå, ïåðâîå ñ÷àñòüå Íå èç êíèã!  ÿíâàðå íà çàðå áûëî ãîðå, Äëèëîñü -

Ïîñêðîìíåå,- êóäà êàê ãðîìêî! Áîëü, çíàêîìàÿ, êàê ãëàçàì - ëàäîíü, Êàê ãóáàì - Èìÿ ñîáñòâåííîãî ðåáåíêà.