Septembrie cincisprezece.

Altădată, azi "începea școala". Nu pot zice că școala mi-a fost foarte dragă. Ba chiar uram că vacanța cea lungă își cam băga picioarele în bălțile încă timide de pe strada deja galbenă de frunze. Nu terminasem încă fericirea de prizat printre feliile de pepene roșu, datul la nuci, porumbul fraged, fetele din cartier, șepticul de pe casa scării și cele nouă pietre înălțate lângă bătătorul de lângă colțul din stânga al boxelor unde "bătrânii" își țineau motoretele, undițele ori piesele de schimb și cutiile pline cu cine știe ce. Ziua asta mă prindea mereu nepregătit și cu adevărat speriat de moartea acelui ritm molcom al verii de până atunci. Umblam trist și teleghidat, între adresa din buletin și forfota leneșă din sălile de clasă și celelalte acareturi ale școlii. Și viceversa. Orele treceau ca melcii și lăsau dâre groase și lipicioase pe gândurile care încă înotau in apa Bistriței dintre cele două insule mângâiate de pletele sălciilor. Încet, încet, senzația de ghem în stomac se depărta de mine ca bricul Mircea de țărmul Mangaliei și octombrie se înșuruba perfid în mintea și în palmele mele verzi-negre mirosind puternic a iod. Septembrie cincisprezece e, acum, totuși, nostalgie, e copilărie, emoție, freamăt, curiozitate, e sfârșit de aventură și început de poveste, e melancolie și clocotire de simțuri, e romantism și e maturizare, și responsabilitate, e proză scurtă, e poezie, extras de cont și surghiun, e drumeție și oase scrâșnind prin același burduf de piele de bivol, e încă soarele din tabloul pictat de iarna ce va să vină, e ultimul cărbune sfârâind amenințător sub ploaia densă, e, în fond, aberant, o zi ca oricare alta.