Carmen Sorescu

Fiecare om citește în felul lui, după cum sângele și carnea l-au construit. De aceea există atât de multe genuri literare, tot felul de cărți, cărțulii, broșuri, reviste, ziare, dicționare și câte

se întâmplă totul stau pe margine ca o ursitoare lângă fătul care urmează să se nască oare ce să-i cumpăr, ce culori i-ar sta bine pe umeri ca să fie plăcut ce nume să-i pun, cu ce să-l hrănesc în

când eram mică credeam că numai oamenii mari pot scrie tot pe-atunci credeam că trebuie să adun apă, multă apă, viață să fac un fel de lac de acumulare și-ntr-o zi să m-arunc în el să adun de pe fund

dimineața, la ora 5, citesc poeziile altor oameni și e ca și cum m-aș oglindi în apa altor mări cu vietăți ciudate care nu apar în atlase și trăiesc din amintiri mestecate iar și iar cuvintele, încă

Sunt zile în care am senzația că totul mă lasă Oamenii, timpul, vocea din mine. Doar cerul, nu El rămâne, dincolo de perdeaua subțire și oboseală Nu face zgomot, nu bate la geam, doar există Îl

mi-ar fi plăcut să nu fi existat foi albe universul ar fi fost mai mic iar tu mai ușor de cuprins acum mă pierd pe acest drum febril al golgotei soldați, leproși, cerșetori cu mâinile

Era îngustă camera ta dar destul încât să ne bălăcim ca somonii Am mers o vreme alături pe alei strâmte de pădure Unul în spatele celuilalt să părem mai mici, mai puțini Ne făcusem deja o singură

Mi-a fost o vreme frică de întuneric, de mare, de icoana lui Isus În fața căreia dacă nu mă închinam riscam să pierd ceva Notele bune la școală, învierea, apa caldă, trenul, chiar moartea Care se

Deși suntem departe unul de altul de foarte mult timp Ne încrucișăm visele, ne dăm întâlniri în lumi subterane Precum rădăcinile care au rămas fără apă Sapăm bezmetici în adâncimi după noi cei

De ce au oamenii atâta nevoie de mine De ce îmi scriu, de ce mă sună, mă întreabă tot mai des Unde sunt, când ajung, de ce au această dorință de pierdere De prăpastie, de ce vor toți să se

Pregătisem lanterne, lumânări, chibrituri Telefonul pe silent, geamurile închise ermetic Era o liniște tumefiată ca-ntr-o cameră de spital Unde viitorii morți presimt și nu-și mai vorbesc Doar

Puțin murdari, puțin amețiți Bătusem străzile orașului, arterele principale ale Bucureștiului Se mutaseră în noi sau noi în ele, pulsau, pulsau cafenele și florărese Respiram numai reclame la

N-am mai avut timp de scris poezii sau alte chestii asemănătoare Care flutură pe corp precum velele pe corabie care te duc, te duc Pansamentele, hainele, așternuturile și tot ce mi-a aparținut vara

De multe ori cobor în fugă pe scările blocului Niciodată nu am știut de ce Pentru momente bune parcă mă părăsesc Corpul singur se duce în jos, singur și abandonat Fâșii din mine se desprind ca

Acolo unde ne-am sărutat ultima oară cresc arbori de tămâie Păsările nu mai mor pentru că și-au făcut cuib din crengile lui Îmbrățișarea noastră arde și acum lemnul băncii pe care am stat Se vede

E momentul acela firesc când mă lovesc de oameni Sau de camere goale sau pur și simplu De vagoane zgomotoase pline de gunoaie Compartimente prin care intru și ies La fel ca-n mintea mea Uneori

Nimeni nu mă aude, nimeni nu mă vede La fel ca atunci când eram mică Și pe heleșteu mi se spărsese gheața de sub picioare Eram înțepenită, nici măcar nu am strigat Numai unul dintre copii,