Carmen Sorescu

Am trăit la fel ca toți călugării fără să știu că sunt Am mâncat puțin și ce-am apucat fără să știu că am postit Am îmbrăcat numai rochii lungi în urma cărora orașul se reașeza Fără să știu că

Draperiile erau încă trase și lumina se furișa ca o fată virgină Care fuge de-acasă fără nicio șansă s-o oprești din drumul ei Se lumina, se lumina într-un fel fără judecată, fără coerență Și

Întotdeauna în septembrie reîncep să scriu Mă întorc la foile albe așa cum se întorc păsările în țările calde Cu altă voce, parcă în alt trup, slabită, însetată Aș vrea să îngenunchez să beau apă

Nu am nimic mai de preț Știi, la fel cum fac cerșetorii când arată că nu au bani Mi-am întors și eu buzunarele pe dos și nu a căzut nimic Pe asfalt doar inima mea zornăia cumplit, înfundat Ca

Pavat cu vene prin care alunecam în lumea ta Ca șarpele prin iarbă, rapid și fără să clipească Dispăream în sângele tău, în acel loc mirific Unde îngerii cântau la harpe și apa nu era apă Era

Nimeni nu mă iubește ca tine, cu această credință Inconștientă, nimeni nu se aruncă de pe clădiri ca tine în tot felul de fantezii Nimeni nu face bungee jumping în sufletul meu, printre

Mi-am pus sandalele roșii și am ieșit prin București Mărginită de marea de oameni din Piața Romană Trecătorii se loveau de mine ca de un țărm plin de sevă Am mers agale pe lângă boutiquri,

Am să merg lângă tine ca un copil rătăcit pe malul râului Care știe din cărți că apa curgătoare duce la lumină Chiar dacă ești calm sau zbuciumat am să alerg lângă tine Chiar dacă încerci să

Să scriu despre tine cum doar o singură dată s-ar fi putut scrie Când ai fi citit primul rând să crezi că citești Biblia sau Cartea morților Aș fi vrut să te strâng până când carnea ta intra într-a

În vara aceasta a fost invazia unor omizi cu totul neobișnuite, în grădină era ca toamna, pentru că toți copacii rămăseră fără frunze, m-am bucurat când a început migrația lor spre adăposturi, știu

Prima oară când i-am deschis ușa ținea palmele lipite, făcute căuș Am crezut că ține ascuns un pui de vrabie căzut dintr-un cuib Mi-a spus, adu-mi repede un vas cu capac să nu zboare și ceva Să

Am ciocnit mai întâi paharele, apoi inimile Una de alta până s-au brumat, au prins gheață Apoi s-au făcut casante, le puteam fărâmița Așa cum fărâmițam cojile de pâine porumbeilor din foile

Într-o zi ni se va spune la știri că suntem niște ființe celeste Fine, luminoase, că ne ascundem uneori în specii ostile fără să vrem Că de fapt pielea, părul, fața și întregul corp formează doar o

Copiii din noi ne-au părăsit demult Sunt undeva departe Și-au făcut deja o casă a lor O lumea a lor, pe care nimeni nu o știe Și dacă cineva într-o zi le-ar cere să spună unde sunt Ei s-ar

Nimeni nu știe că porți pe sub cămașă o inimă de cristal Care împrăștie tihnă și pace, nimeni nu știe că iubirea ta Răzbate dintre vertebre seara când întunericul se lasă domol pe șira spinării