Poezie
Ieri
1 min lectură·
Mediu
Întotdeauna în septembrie reîncep să scriu
Mă întorc la foile albe așa cum se întorc păsările în țările calde
Cu altă voce, parcă în alt trup, slabită, însetată
Aș vrea să îngenunchez să beau apă din palma cuiva
Continente, oceane se nasc sub mina de grafit care se duce singură
Ca o barcă fără vâslaș în locuri blurate ale minții
Întotdeauna în septembrie poezia devine palpabilă
Lasă o mâzgă cleioasă, o pojghiță moale, poate un de strat de alge
Unde a băltit multă vreme, exact ca femeia din mine
Care-mi scapă mereu printre degete, printre creioane, același lucru
Mâinile le țin pe lângă corp, simt sângele cum îmi trece din corp
Prin podea, prin pereți, prim toată camera și se absorbe undeva în pământ
Rămân goală, golită, altceva irigă viața în acele clipe în care nu mă recunosc
Văd în piept un fel de fitil care ia foc
Frunzele ard...Frunzele ard...
002181
0