Poezie
Ciornă despre pereți
2 min lectură·
Mediu
îmi e jenă să scriu în locurile publice
în parcuri, în trenuri
la coadă la pâine, vorba vine
parcă aș avea un picior lipsă
mă târăsc greu afară
nu-mi place să fiu privită
din cauza handicapului
în camera mea lucrurile sunt normale
scriu mereu la birou
cerneala nu e alăptare
e un sânge de menstruație
corpul trebuie golit, curățat
doar aici năpârlesc
lângă foi și creioane
piciorul lipsă devine o aripă în plus
hârtia ridează sub mâinile mele
cere apă și cere mâncare
e tot mai bolnavă, tot mai bătrână
nu știu cât timp o mai pot hrăni
și eu sunt tot mai bolnavă
tot mai bătrână
mergem împreună ca elefanții
mi-am aprins o țigară
și povestesc despre oameni pe care
nu-i veți cunoaște niciodată
din spatele meu ies aburi
care se duc sus, sus de tot
spre blocurile vecinilor
toată lumea iese la geam
se uită în jur, nu știe ce este cu mirosul
ăsta de mamă
greierii tac, clopotele tac
mi-aș putea împărți ochii orbilor
mâinile ciungilor
toate hainele cerșetorilor
toate cuvintele muților
dacă ești lângă mine
pot învăța alfabetul îngerilor
restul nu-mi folosește la nimic
iarna tocește ferestrele
desenez cu degetul prin aerul rarefiat
peșteri în care să ne ascundem
049
0
mă târăsc greu afară
nu-mi place să fiu privită
..........................
și eu sunt tot mai bolnavă
tot mai bătrână
mergem împreună ca elefanții
............................
mi-aș putea împărți ochii orbilor
mâinile ciungilor
toate hainele cerșetorilor
toate cuvintele muților"