Gabriel Nicolae Mihăilă

ș-am agățat telefonul în cui pentru o oră cineva în casă se uită la insula iubirii sonorul deși mic mă irită lucrurile sunt simple spune-i submarinului că și-a rătăcit torpila apoi citesc Mici

durerea dragostea e să îți iei mama în brațe să-i spui cine ești să-i pui scutec să o schimbi să o sprijini să-i spui că o iubești să o ridici să o așezi în pat să-i explici din nou cum se

în est mirosul de iarnă și rugină e un clopot pentru țipetele pe care și așa nu le aude nimeni gloanțele locuiesc în piepturi inimile pleacă în locuri mai bune alb negru și roșu mult roșu curge

stăm la rând la spitalul de arși stăm la rând pentru lapte sintetic prietenii noștri mai puțin norocoși care nu au descoperit încă poezia râd de la cele mai șubrede lucruri plâng de la cele mai

și-am citit și-am citit cuvintele au răsărit asemeni soarelui au încălzit chipuri inimile au stat cu fruntea lipită de piept ca de geam au știut că sunt acasă și-am citit și-am citit iar fetei i-au

mama singură cu o zi înainte de salariu ține pruncul în brațe într-un troleu burdușit iar toate scaunele sunt ocupate omul și telefonul omul și telefonul ignoranța e o doamnă cu nasul pe

mi-am iubit părinții mama avea părul lung negru ca noaptea cu lună plină când lupoaica își păzește puii în umerii ei erau multe lumi despre care n-am știut și-i purta drepți mândri mi-am iubit

o muscă de categorie mică își face veacul pe umăr pe ureche pe față cele douăzeci de minute în plus de somn dimineața se evaporă când începi să fierbi apuci paleta de insecte faci două mișcări

sunt momente în care te ridici și pleci sau pleci și te ridici fără să privești în urmă ca atunci când ești fericit iar poezia pleacă dinăuntru să-i ridice pe alții sângele își reia

știți când e vorba de poezie sunt mic ca atunci când eram la bunici la țară în Lăstun ei împingeau iar eu ajungeam la volan dar nu și la pedale și ce fericit eram

bărbatul se așază la masă cu pumnul greu împlinit de pustietate lovește cum ar azvârli nadă în lacul gol o sută de rachiu ca de obicei pastila trece de gât ajunge în stomac acolo se respinge precum

trecutul e o alee unde pășești cu tălpile goale și trupul mereu tânăr sunt femei ca o lumină trec prin totul tău și leagă atomii care care nu-și mai găsesc locul lasă un foc blând la care te

era de-o tristețe cum rar simți vorbea ore în șir despre cum capetele podurilor sărută frunțile mașinilor despre cum viața fuge pe furiș din corp țigară cu țigară spunea că la marginea singurătății

e o duminică întunecată ploaia cade se lipește de pământ cum poezia se lipește de piele și caută calea spre inimă fecundarea inimii cu poezie e lecție de clasa a II-a probă la bac și

cel mai mult îmi plac cei care mai toarnă un pahar de vin de parcă ar vrea să mai stai să mai vorbești sincer- poezie este atunci când ascunzi bucată cu bucată dintr-un om fără să știe

palma lui Dumnezeu e atât de mare încât nici nu știi că ești acolo un deșert ca un drum și-am zidit ușile am zidit ferestrele am zidit și hornul pe unde vântul trăgea de păr câte-o rază a

ai descălțat-o și ai spălat-o pe picioare ai hrănit-o i-ai întins mâna i-ai dat haine noi atunci când cele vechi i-au rămas mici s-au rupt sau când pur și simplu nu i-au mai plăcut te-ai dat

am fost învățat că ai nevoie doar de o singură pereche de încălțăminte pentru a ajunge unde îți dorești de o inimă ca un rezervor plin de combustibil de super glue să-ți lipești tălpile care se

un zmeu se înalță ca un copil care-și ia la revedere de la părinți o morișcă se învârte e un mod al vântului de a face liniște în stomac acolo de unde pleacă faptele e un cufăr gol un joben care