Svetlana

Poezia este o reflecție asupra trecerii timpului și a iluziei tinereții, surprinsă printr-o abordare cruda și fragmentată. Finalul poeziei subliniază contrastul între trecutul idealizat și prezentul marcat de rutine și compromisuri , lăsând să se vadă cum viață se derulează într-o direcție neașteptată.





Imi place !

"spunea că
la marginea singurătății e un cor de inimi
iar gradele nopții pot fi stinse
doar cu vodkă" - frumos spus. Nu ştiu câţi din non-poeţi vor simţi acest oximoron ideatic, dar tot e bun.

Ce mă împiedică să conectec total cu textul e valoarea lui impersonală - "Sveltana, versul italic, plus pers. a doua plural.
Mi se pare un text bun, dar neasumat ideatic. Deci, nu ştiu de unde să-l iau.

are o nostalgie care stă acolo, între poduri și țigări, cu eleganță tăcută. Apoi am recitit cu atenție, căutând oximoronul — voiam și eu să simt că mai urc o treaptă. Dar moros, prea timid, s-a ascuns, iar oxis, obraznic, mi-a arătat limba. În locul lor, am descoperit imagini frumoase, metafore juxtapuse ca niște cadre — nu contradictorii, ci alăturate cu grijă, fiecare aducând altă lumină

am să încep cu ce nu-mi place, :)

ce nu-mi place e sfârșitul poemului,
se pare că poetul s-a pierdut în explicații … ”acum
Svetlana e căsătorită
are doi copii la activ și un divorț” , cred că e de prisos, nu adaugă nimic, ba chiar fură din ce ai clădit cu grijă înainte ...

”pe atunci eram toți frumoși și drepți” e bine așa să se termine , aduce consolare ...


- ce îmi place mult e că redai f bine o stare de superficialitate profundă,

redai neputința de a pătrunde în celălalt …

Ai redad bine cum se pretinde cu bună inteligență cunoașterea ”hâtră” dar care de fapt îl îndepărtează și mai mult de cea de lângă el, care se pare e o Ea îmbrăcată în chipul provocării, deși se pare că ” viața fuge pe furiș din corp
țigară cu țigară”

de fapt poemul spune mai mult că ea de fapt era ok, iar el se începe a îndoi de el însuși,
cu cât stă mai mult în fața ei cu atât se simte mai neputincioș și mai departe de lumea lui …

și aici îm place f mult cum oglindețti această distană interioară : ”spunea” parcă odată de mult, ca într-o poveste .... care se repetă la infinit .... și-n această neputință a penetrării oglinzilor se cade în ce se pare a fi adevărat, tangibil, stereotipul - constanta salvării și a siguranței ” ... ”iar gradele nopții pot fi stinse
doar cu vodkă” ” ...

când nu te poți atinge pedinăutru la fel ca cel din fața ta atunci salvarea mereu vine de undeva ... mereu există ceva ... până și acest poem e o constantă a salvării de tine însuți ... de cele ne atinse ...

”îi plăcea mai trasă de păr
printre jaloanele neîmplinirii
credea că iubirea pleacă din pole-position
și iese învingătoare” -

… ne spui/scrii aici că totul e doar o zgârâietură cu unghia pe suprafața gheții ... asta-mi transmite poemul neputința de ai fi alături celui de lângă tine cu aevărat …

*cu adevărat

Vă mulțumesc pentru vizită si pentru apropierea de textul meu. Fiecare părere mă bucură. Cred că este unul din momentele în care pot fi de acord cu tot ceea ce ați simțit legat de acest text, chiar dacă, pe alocuri, părerile sunt diferite. Sunteți minunați. Gânduri bune!