chirescu manuela catalina

​Ne trezim în zori cu degetul pe sticlă, Căutând un sens într-un flux infinit, Lumea e mare, dar pare atât de mică, Între un „like” grăbit și-un vis risipit. ​Avem ferestre deschise spre mări și

Am strâns visurile-n palme obosite, Ca pe niște stele frânte dintr-un cer străin, Le-am purtat cu mine prin zile rătăcite, Când drumul era lung și sufletul – puțin. Visurile apasă, dar

Când cerul spune o poveste și norii se revarsă, timpul își pleacă fruntea peste lume, iar gândurile curg, ca fire subțiri de lumină, între ceea ce suntem și ceea ce am fi putut fi. Din

A trecut ziua mea, ce să zic, s-a dus, Cu râsete, flori și-un tort prea... frumos. Dar nu-i nici un dor și nici vreo povară, Când sufletul joacă pe-a vieții vioară. Am suflat în lumânări, nu pe

Ce-i omul, dacă nu o întrebare vie? O flacără care-n vântul morții suie, Sperând că sus e sensul din abis, Că viața nu-i un labirint închis. Credința mea nu-i pavăză de teamă, E setea mea de-a

Am mers o viață, sprijinind un gând, Că dincolo de noapte, cerul nu e gol, Că pașii mei, în noapte rătăcind, Desenează drumuri pe un sul de rol, Țesut de-un Sine veșnic călător, Ori poate

Când noaptea cade-n falduri de catifea, Și luna-și varsă taina peste lume, Se-aude-ncet o strună ce oftează, Povestea de iubire fără nume. O mână fină mângâie arcușul, Cu gesturi pline de

Am strigat cât ne-a fost dat, cu glas de foc și jale, Dar v-ați întors privirea, pierduți în vorbe goale. Am încercat, cu dor și foc, s-aprindem iar făclii, Dar v-ați vândut lumina pe-un pumn

În trupul greu al unei națiuni tăcute, cu vene de oțel și sânge închegat, bate un ceas stricat de atâtea șoapte vândute, un ceas în care libertatea s-a înnodat. Rațiunea – flacără vie sub

Litere ce cad din cer în tăcere, desenează visuri pe foi efemere. Fiecare semn păstrează-o lume, și-o șoaptă veche, blândă, ce nu se spune. Se nasc din suflet ca o speranță, dansează-n

Primăvara se strecoară Pe sub uși, cu soare-n poală, Muguri noi în zori suspină, Viața crește din lumină. Vara curge-n foc și miere, Zile lungi, cu dor de ploaie, Holda coaptă-și spune

Iarna vine albă, rece, Tot ce-a fost încet se trece, Timpul bate-n geam cu gheață, Cerul urlă, cerne ceață. Fulgi coboară în fuioare, Dans de vis în rotocoale, Copacii, străjeri de nea, Își

E zi de vot. O lume se trezește, Cu pași grăbiți, dar inimi cumpătate, Un gând în piept, o alegere firească: Să spunem cum vrem mâinele să arate. Cu buletinul strâns în mâna dreaptă, Privim

Pe vremuri, 1 Mai însemna Un steag fluturând, o speranță, Muncitorul din uzină ieșea Cu pașii plini de credință. În piețe răsunau fanfare, Cuvinte mari despre viitor, Copiii cu flori și

Miros de liliac în seară se așterne, Și parcă timpul, blând, se-oprește-n loc, Din crengi răsar iubirile eterne, Cu glasuri dulci și pasiuni cu foc. Pe prispa veche, visul se întoarce, Cu

Cafeaua neagră, aburindă Sta pe măsuță din pridvor, O rază caldă, jucăușă Dansesză-n abur, visător. Un vânt ușor mișcă perdeaua, Iar liniștea e un decor, Gânduri se plimbă încet, agale, Prin

Marți, 13 — zi cu ghinion, Spun bătrânele cu pasiune-n ton. Pisici negre, scări și oglinzi sparte, Superstiții ce dansează în noapte. Ceasul bate-n colțuri de-ntuneric, Umbrele par toate-un pic

Într-o lume nevăzută, acolo unde timpul nu e o oră, ci o respirație a sufletului, trăia o femeie cu o taină adânc scrisă în palmă. Nimeni nu putea citi acele semne, nici chiar ea, până într-o seară

E ziua ta, și timpul parcă tace, Privind cum crești și te aduni, În ochii tăi, o liniște preface Copilul care-și căuta minuni. Adolescență, vârstă între lumi, Cu întrebări și visuri spulberate, Cu

Într-un sat liniștit, cu case albastre și grădini pline de flori timpurii, trăiau doi frați: Daria și Luca. Se apropia Paștele, iar în aer se simțea miros de cozonaci calzi și sunet de clopote

Buze de carmin, pecete de dor, Cuvinte ce ard, dar nu cer ajutor. Tremură-n noapte, ca flacăra lină, O șoaptă nespusă, o veche lumină. Rămâne-n amurg parfum și tăceri, Și gustul amar al unei

Cu pași mărunți, umblând prin ploaie, Strângând la piept un pumn de vise, Mă-ntorc tăcut de prin zăvoaie, Pe străzi cu porțile închise. Sub felinare obosite, Se aștern cuvinte nevorbite, Și pașii

Se naște omul, dar nu e etern, E doar o fărâmă dintr-o mare de vânt, Cu pași domoli, cuprins în mister Și vise sub stele, mereu adunând. Se naște omul, fără mângâiere, Și-un colț de cer se

E luni, și-au înflorit lalelele, cu rochii roșii, galbene, rebele, în colț de grădină dansează tăcute, cu raze de soare pe frunte cusute. Un vânt le suflă ușor în petale, iar timpul