Adrian A. Agheorghesei

1. Cândva, mama mi-a spus ce să fac, ea împletea un copil, eu povestea, amândoi eram fusul nimănui. 2. De-atunci mă înspăimântă numai şi numai şubrezimea cuvântului, zborul picioarelor

Precum copacii primăvara, oamenii îmbătrănesc peste noapte. Muribundul geme-n perete, peretele geme la icoană, icoana roagă alţi oameni, pereţi, gemete. Şi tot aşa, şi tot aşa se-ntâmplă

E martie, norii îşi tund bretoanele lungi şi alegre, planoare de verde rotund ţâşnesc dintre pietrele negre, cu părul albastru, ochi blonzi şi braţul botanic la spate, femeile calcă

După muncă, de vreo două ori pe săptămâna, mama îsi schimba hainele şi mâinile şi pleca la madame Polercă; când se-ntorcea, braţele ca mămăliga rece îi erau pline de sacoşe cât mine, cu umerii

Câteodată, eşti atât de singur încât te confuzi cu înţelepciunea, atât de trist, încât te crezi arbore având crengi de spus, de curs. O, nu! Nimic nu e de spus când urli la tine ca icoana la

De-aş fi în stare s-o scriu vreodată, cea mai frumoasă poezie ar fi tatăl meu stând faţă-n faţă cu mine. Şi din senin, dintr-un senin nepomenit vreodată, să-i trag un pumn imens în bărbie, un

Poate că doar atât avem şi doar atât e, eşti ce faci, faci ce eşti, dar nu ştii în ce ordine; restul e insecta cadavrului tău, cimitirul creşte şi fără tine, şi fără alţii, dar nu ştii

Ca pasărea părăsindu-şi cuibul plin de pui, şi eu, când scriu, îmi fac colibă-n adâncul pădurii; acolo, sub gluga micului meu jar, acolo sunt de neatins, cel mai sănătos dintre anxioşi. Rar,

Am atâta frumuseţe în mine, încât trebuie distrusă, sunt muzeu de ceară fără lumânări. Dacă ai ajuns aici, ori nu mai ieşi, ori ieşi TU, în mine se întâmplă căderi personale nespuse, nu ai

Era o vreme aşa urâtă, că nici râmele nu ieşeau din pământ, ploua ca pentru ultima dată, tocmai atunci m-am trezit şi eu vorbind în banca mea de elev cuminte şi ascultător. Eram prea tânăr

Ne-am luat de mână ca doi abia îndrăgostiţi, nu curgeau frunze sub soarele ca iedul cenuşiu, măsuram pasul până la Eminescu-ziaristul, la Timpul, căci nici poezie nu era, nici vis nu prea, eram

Cândva, un copil al nimănui mi-a dăruit un led şi-un difuzor legate de calorifer, mi le-a dăruit pe tăcute, ca de la nimeni la nimeni; în roşul ledului mi-am auzit văzându-mi mama, viitorul şi

Mă ţineai de mână cu mâna străinului cunoscut, duceai la şcoală un olog, duceam la groapă un schelet - un echilibru perfect între nevoie şi vină; am râs de tine, stăteai în sicriu cum stau

Aici se moare şi se învie de trei ori pe minut, aici toţi se întreabă dac-au uitat uşa descuiată şi oamenii închişi; aici, iodul miroase a om, duminica e soare leneş, îmbâcsit de

Se îmblânzea acel septembrie de ‘nouăzeci şi trei, era o toamnă ca un bolnav scăpat de moarte, toamnă galbenă, rânjitoare, entuziastă, cădeau frunze, dar niciodată nu cădeau, căci frunzele nu

Caty era un copil descărnat, mic şi urât. Când mi-l amintesc, îmi dau seama că de fiecare dată când m-am deschis la om, mi s-a-ntâmplat ceva rău. Caty avea nume de fată, dar era băiat, un

Când eram bun, eram al mamei, când eram rău, al tatălui eram; am încâlcit zmeul tatălui, fiului şi-al sfântului duh pe dealul nimănui, nicăieri, niciodată, amin. Iubeam lovitura tatălui cum