Poezie
Ultimii soldați
2 min lectură·
Mediu
Era un parc,
şi tranşee erau,
ni se părea că se-ntâmplă lucruri,
dar nu prea.
Și era martie, pare-mi-se,
venise după-amiaza și seara parcā venise,
mai erau şi doi simpli zmei,
aveau bice din piele de suflet,
se altoiau unul pe altul,
dar doar așa, prieteneşte, nu ca la Smârdan,
erau totuşi nişte inşi educați şi plini de doruri,
ei se băteau numai în joacă, la jocuri de salon cum s-ar zice,
salon de mare rezonanță intelectuală.
Carevasăzicā, se înjurau pe limba zmeilor de zbor înalt,
nu era vorba de altă vorbā.
Înainte de noapte, ne adăpostise
un foişor lung cât ziua şi lat cât mizeria,
mă rog – e vorba despre un parc de care se ocupă primăria,
de asta-i spune "Parcul Național".
Acolo, viața se trăiește ca prima și ultima,
în acel buncăr, lumina cade cu adevārat de sus,
cade cum cad copiii sfinți şi dulci,
de parcā ne spală de pācatele nevenite încă,
aşa cāde lumina aia cât un ghem sensibil,
lumina aia dintr-un telefon cățărat pe un lemn înalt
care tavan se numește.
Dar lumina aia există pentru că soldații au pus-o acolo,
nu a picat din cer.
Soldații au tras gloanțe de puf
şi grenade violete.
Şi dacă chiar s-a prăpădit vreunul,
a fost de râs sau ciudā.
Din iubire, cum s-ar zice.
Şi era parcă război,
eram izolați cât să fim doar ai noștri,
era și cutremur, și foamete, și vulcan, și mai și era apocalipsă,
dar nici final de lume parcă nu era.
Eram. În sfârșit eram ai noștri.
Nu se-ntâmpla nimic cu adevărat,
toți oamenii trăgeau cu puşca pentru pace,
orice oftat costa cinci lei plus TVA,
soldații sufereau şi tăceau –
cum le-ar fi stat lor în gura mare
și-n curul gol?
Şi a venit şi dusă e ziua aceea,
ziua-n care un soldat breaz ducea acasā
un soldat rănit.
3637
3
Despre aceasta lucrare
- Tip
- Poezie
- Cuvinte
- 309
- Citire
- 2 min
- Versuri
- 47
- Actualizat
Cum sa citezi
Adrian A. Agheorghesei. “Ultimii soldați.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/adrian-a-agheorghesei/poezie/14201309/ultimii-soldatiComentarii (6)
Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.
BGBGBogdan Geana✓Nu știu cum, dar ceea ce ai scris are ceva cu absolutul descris de mine, probabil în paralel cu tine. Aici e vorba de asumare, de o anumită conștiență pe care nu o avem, ne-au crescut prost filmele americane. De unde știm că se termină războiul - bine, războaiele nu se termină niciodată, bătrânul Leonard (Cohen) o știa prea bine - câtă vreme am rupt orice contact cu realitatea. Soldații aruncă automatul și bazooka și, deși răniți, pleacă osteniți spre casă. De unde certitudinea, de unde absolutul? Cine o inventează pe Romica Jurcă, într-o lume în care ea nu există? Noroc cu pisica lui Schrodinger. nici măcar război nu e, asociem zogomotele și tensiunea cu sângele la cap, când viața e atât de simplă. Nu se poate să spui „ cum le-ar fi stat lor în gura mare și-n curul gol?” fără a înțelege că nu vom fi niciodată singuri și că ultimii sunt doar consecința plictiselii de a mai ține evidențe.
1
DMDistincție acordată
Parcul, tranșeele imaginare, soldații care trag „gloanțe de puf” — ceva din războaiele foarte serioase ale copilăriei are scena asta, din acelea în care se moare des și numai până la cinci (când începeau desenele pe 2). Ce mi-a plăcut cel mai mult e finalul: soldatul care duce acasă un soldat rănit. Acolo parcă se adună tot poemul, sau acolo se strânge el cel mai limpede (zic și eu). Nu că n-ar fi și pe parcurs — sunt — dar imaginile sunt atât de multe și fiecare atât de puternică în felul ei încât uneori par că se iau la întrecere (sau, ca să respectăm topica autorului: la întrecere par că se iau).
0
EPDistincție acordată
Dincolo de imagini, pentru mine e super făină zicerea asta anapoda (ca topică), o incantație nu știu exact pentru ce. Poate să întoarcă timpul înapoi sau poate o fi cântecul cu care breazul soldat îl ține în viață pe cel rănit. Și mai e și ritmul cu care se mișcă toate cuvintele la unison de parcă ar fi kevlar la impactul cu glonțul.
0
AABogdan, Doru și Emilian,
eu nu credeam că mai există lume care să citească. Darămite lume care să priceapă.
Sunteți un colț din propriul meu sufllet. Fapt pentru care vă dau nume: eroi.
Soldați lirici,
eu nu credeam că mai există lume care să citească. Darămite lume care să priceapă.
Sunteți un colț din propriul meu sufllet. Fapt pentru care vă dau nume: eroi.
Soldați lirici,
0
CMAm tot vrut să-ți scriu că ai un stil de a scrie foarte direct, care pe mine mă face să tresar. Idei profunde ( despre lupta pentru pace, suferință muta pentru economie)apar fără cosmetizare.
Nu sunt un critic experimentat sa pretind ca evaluez altceva decât propria reactie, dar textul tău m-a impresionat
Nu sunt un critic experimentat sa pretind ca evaluez altceva decât propria reactie, dar textul tău m-a impresionat
0