Poezie
Uitarea pe dinafară
1 min lectură·
Mediu
Câteodată, eşti atât de singur încât te confuzi cu înţelepciunea,
atât de trist, încât te crezi arbore având crengi de spus, de curs.
O, nu! Nimic nu e de spus când urli la tine ca icoana la perete,
precum cuiul la zidar, ca zidul la cer şi cerul la icoană.
Când totul pute a putregai pe lângă tine,
sunt şanse mari să fii găleată de gunoi plină cu oameni mici,
căci mulţi oameni intră-n tine promiţând
şi mulţi promit că ies, dar nu mai ies.
În umbra acestui bulevard cu unic sens,
fiecare îşi păzeşte frica, slăbiciunile, iubirile,
cum beţivul păzeşte sticlele, cum trenul, gările,
cum poetul, oamenii.
Şi cam put, şi-s obosit, şi singur şi gară
ca o găleată care dă pe dinafară.
041.011
0
începutul este ultrauzitat, mă refer la primul vers cu trimitere la Nietzsche si Kierkegaard, o tema filosofica cum ca singurătatea poate duce la o conștientizare mai profundă a sinelui, da, stim cu totii povestea asta
exprimare stangace, plina de repetitii cu efect redundant - căci mulţi oameni intră-n tine promiţând şi mulţi promit că ies, dar nu mai ies.
sa repeti acel promitand si acel iesit, cand se putea mult mai poetic, mult mai rafinat, mult mai concentrat
inteleg repetitia ca figura de stil, dar conteaza si cum e folosita, conteaza limbajul, ritmul, sa nu ti se plimbe limba in gura
strofa 4 este singura care imi place, avand un limbaj mai expresiv, mai natural, dar chiar si acolo poti evita repetitia adverbului cum, folosindu-o o singura data
termini cu acelasi verb, a pute, folosit si in strofa a treia, de parca vrei sa convingi cititorul cu aceasta stare, insa totul pare exagerat
altadata am fost impresionat de niste poeme de-ale tale, aici nu sunt convins decat in foarte mica masura, ma refer, cum am mai spus, la strofa 4