Poezie
Caty al nimănui
2 min lectură·
Mediu
Caty era un copil descărnat, mic şi urât.
Când mi-l amintesc,
îmi dau seama că de fiecare dată când m-am deschis la om,
mi s-a-ntâmplat ceva rău.
Caty avea nume de fată, dar era băiat,
un alt copil de orfelinat,
mama l-a-nvăţat să-şi facă fundiţe la papuci,
a râs şi-a-mbrăţişat-o victorios pe mama,
eram mic şi gelos,
doar peste ani şi ani am înţeles
că eram mândru c-o să plec acasă,
pe când Caty, nu, n-o să plece,
eram mai bun decât el,
mi se cuvinea toată mama.
Toată vara aia, vacanţa cărămizie şi înăbuşitoare,
tot copilul cu cer de lapte-n ochi,
toată distanţa şi dorul păreau
imaginea dezosată a risipei.
Nu mai ştiu nimic despre Caty,
nici despre minele de-atunci,
ştiu numai umbrele, vremurile şi amestecu' lor,
acest amestec real de înşelător,
durerea plăcută doar pentru c-a fost depăşită,
solzii dinozaurilor din sufragerie care nici măcar n-au exista vreodată,
Doamne-Doamne i-a pus acolo, ca să ne încerce;
Venea Crăciunul,
o aşteptam pe mama să mă ia acasă,
dar ea nu venea înaintea scrisorii –
nici ghioceii nu răzbat înaintea asfaltului –
Caty mă-ntreba dacă mama are tot patru braţe,
râdeam de el, în fond eu eram bebeluşul sfânt al mamei desfrânate.
Cădea beteală şi noaptea cădea,
în Ajun, pruncii căminelor-şcoală încă se vindeau la kil,
veneau americanii, îi luau şi nu mai auzeai de ei,
veneau americanii ca americanii, cu suzete-n vârful dolarilor,
veneau eliberatorii supermarketurilor sovietice,
îngerii maternităţilor cu braţe de carne,
atunci mi-am dat seamă că tot ce e frumos şi bun
trebuie distrus,
n-aş supravieţui atâtor minunăţii şi a doua oară.
Cine ştie ce-a mai rămas din Caty,
băiatul strâmb cu sufletul drept,
om al nimănui şi-al tuturor.
O fi murit, o fi trăit?
O fi aflat vreodată intensitatea mamei,
o fi aflat că mama n-are decât două braţe
dar straşnice?
061.380
0
EP