Stanica Ilie Viorel

venea taica de la oraș muncit și ros de-amar cu zâmbete pe buze îl așteptam noi prăpădenii mici și maica prinsă-n bujori furam printre îmbrăţişări mirosul de tren și de rată

mă las părăsit de timpul ce va să fie prefacându-mă nepăsător de parcă n-aș vedea că și el are umbră uneori îi pășește înainte când prea devreme-i răsăritul alteori îl urmează când ochii

dimineața mângâiată de aripa corbului alunecă pe firul de iarbă sticloasă iar greierii nevăzuți și tăcuți îngroapă anii pasul e tot mai greu și drumul sârmos am rămas un pic în

Narcis Bădărescu nu trece strada. Nu pentru că n-ar putea. Ci pentru că, în opinia lui, străzile ar trebui să se mute sub pașii lui. „Eu nu traversez, eu inspir asfaltul să se reconfigureze,” spune

trag perdeaua închid ochii vreau să văd cum arde steaua vreau să văd cum răbufnirea-i cu nesaț eviscerează golul rece depărtarea căutând să afle-n lume trupul plămădit din ceară iată

destinul este ceea ce ți-ai pregătit să afli când ai ales să domini propria inacțiune gândeam liniar stând tolănit muchia cuțitului adulmecându-mă cu fiecare mirare se răsucea până în

de-ar fi să alegi între a ține poeziile pe care le-ai scris în cămară, ciorne pe hârtii îngălbenite despre care vei ajunge să crezi că sunt doar niște foi de ceapă, sau să le pui între coperți și,

cât de singură ar fi fără noi fără vii trist copil pe trotuar jinduind jucării din galantar ochi de gheață fără vină chip uitat oglindindu-se-n vitrină

mersul spre înlăuntru este bun doar până acolo unde lumina nu mai pătrunde mai departe chipul își pierde asemănarea știu, știu nici oglinzi nu sunt spre adânc pulsând unduirea pe

la capăt de uliţă fântâna uitată de sat îşi alintă izvoarele pe cer broboadă de stele vorbim șoptit pe hoție fiind puşi să ne umplem traistele cu struguri ţâţa caprei bobi zemoşi şi

iepuri de sticlă iepuri de porțelan iepuri de lut oamenii au fugit din case se ascund prin iarba înaltă luna dințoasă rânjește iepurii stau nemișcați iepurii sunt tăcuți sunt reci precum

în flăcări o roată pe cerul ce astăzi e vatră aruncă pe toate cu ură pufnind uscate flăcări pe gură pomul se uscă frunza îi moare iar râul pietrind înghite izvoare sub plaga

atât de perfectă este coaja de nucă! doar un potlogar o va înveli în staniol orbii aplaudă, surzii fredonează... şi unii, şi ceilalţi, simt în aer mirosul prafului de puşcă mişelie este

cu ochii înfipți în lumină ții de mână umbra ce-ţi împinge seva pulsând spre o nouă primăvară să mai înflorești umbrind te porți târâş doar să mai devii piele de șarpe lași în

la îndemână ai avut nesfârșitul dar l-ai dat pentru o carapace casantă despre care știai că te va trăda doar să afli cum este să mori viața prinde gust de apă salină mereu însetat cauți

toate se întâmplă întocmai soarele răsare în culoarea perfectă tu ești la fereastra potrivită un guguștiuc își aranjează penele ceasul bate ora exactă la radio melodia preferată nimeni pe

te-aș despleti când se înseară pe tine strop de vorbă fără nimb când de pe turlă corbii zboară și glas de plumb lasă la schimb nespusă ești ca o fecioară pe umeri goi purtând oftat încrunt pe

aleg să mângâi ceea ce este păstrând ce-a fost copacul să-l simt în a sa cenuşă şi-n munte drumul stâncii învelite cu văl de lavă curgând încă fierbinte trupul tău îmbrăcat în rochie

se-nchide floarea pe timpul nopții îngrijind polenul vântul să nu-l risipească și eu adâncesc în mine adăpost să îmi fiu ferecate-s obloanele caselor pe străzi lăturalnice nimeni să nu

lacrimi târzii stele de gheață cioburi printre umbre înțepenite sub pietre țipătul din zare stoluri alungă spre vale salcâmii și teii în complicitate topesc ce a mai rămas netopit

îmi doresc atât de tare să mai dorm prunceşte dar nu-mi amintesc despre cum se face dar dacă ştie cineva îl rog să îmi spună... ascult simfonia ploii îmi pare că-n ropotul ei se află

când mă ții de mână - cum pădurea-i toată copacii atingându-se mereu- simt că nu este de-ajuns aș vrea să-ți prind respirațiile să le păstrez precum razele printre ramuri blânde priviri