Întâlnirea poeziei cu lumea - perspective

de-ar fi să alegi între a ține poeziile pe care le-ai scris în cămară, ciorne pe hârtii îngălbenite despre care vei ajunge să crezi că sunt doar niște foi de ceapă, sau să le pui între coperți și, mai apoi, să le depozitezi pe balcon printre borcanele cu murături, pentru ce anume ai opta? auzind întrebarea, privesc cele două cărți în care-mi sunt publicate poeziile și le scot pe rând dintre celelalte cărți care stau cuminţi pe raft; le mângâi cu drag, le răsfoiesc, mă pierd printre pagini amintindu-mi unele trăiri pe care le-am simțit atunci când am scris. zâmbesc și le așez la loc. îmi par frumoase și demne. mândre. că, na, ale mele sunt! îmi imaginez că acelea pe care le-am dăruit stau și ele, asemenea, printre alte cărți, pe undeva. ori poate că nu. poate au fost aruncate întâmplător pe te miri unde. oricum, să aștept, ca și când n-aș fi pregătit să mă arăt lumii, îmi pare că ar fi o travestire. gândind așa, mă duc să văd cărțile depozitate (nu pe balcon printre murături, nici la subsol otrăvind șobolanii) și nu simt regretul, nu simt că ar fi o risipă; vor găsi și ele loc pe niște rafturi. unele nu. așa că mă decid: aș opta pentru carte! poezia, de oriunde ar izvorî, cred că se simte împlinită atunci când este rânduită și ea, ca o mireasă, și își află locul și rostul. poezia nu are nevoie de botox, nu o poți cârpi! îi poți aranja, pe ici, pe colo, câte o șuviță, dar atât. nu îi scormonești prin măruntaie. da, îmi spun, soarele răsare în fiecare zi și fiecare răsărit este mai uimitor decât tot ce a fost înaintea lui. te uită! fiecare răsărit este o nouă poezie. aceasta-i recurența. cartea... copilul ți-l iubești așa cum este, în modul lui special de a fi. nu-i tai o ureche, nu-i schimbi culoarea ochilor, nu-i adaugi o șuviță cârlionțată, dar mai ales nu îl abandonezi. altfel spus, e vorba despre renaştere: fiecare cititor e un nou răsărit ce aduce interpretări neașteptate, culoare și ecou. a publica înseamnă a boteza versul în lumina zilei, asemeni copilului căruia nu-i tai urechea, ci îl însoțești să crească după chipul lui. când împachetezi versurile într-o carte oferi nu doar cuvinte, ci şi emoţii, asumându-ţi vulnerabilitatea - creând o legătură autentică între tine şi celălalt.