ecouri

Și voi arăta de ce, din nou sperând să nu fie cu supărare. Desigur, este doar o părere și am văzut că textul este la personale, dar mi-au plăcut prea mult strofele și nu am reușit să mă abțin. :)


pe uliță trăgeam aer în piept
încă se mai simțea mirosul florilor de salcâm
pășeam fără grabă către măgura de la marginea satului
era fântâna aia de la crucea drumurilor
o știi
acolo îmi plăcea să privesc cerul
mă rezemam de piatra rece
și-ascultam bucuria picăturilor
din ciutură
atunci când regăseau apele

uneori îmi părea că te aud
din adâncul fântânii
mă ridicam repede
priveam în ea ca și când
te-aș fi putut
vedea
chiar credeam asta
dar oricât m-aș fi grăbit
tu dispăreai înainte să apuc să te văd
Stai!
și izvoarele îmi răspundeau
stai, stai, stai...

Din strofa doi cred că s-ar putea scrie o poezie separată, dacă ai merge mai mult pe sugestiv decât pe declarativ.

și oricui va citi comentariul
spun:
- nu mă supăr pentru vreo părere!
primesc opiniile deschis, nu am orgolii, accept interpretări,
sugestii etc.

deci, e la liber!

o singură rugăminte am:- să funcționeze și reciproca!
- cel care propune să nu se supere dacă rămâne fiecare cu varianta sa

am citit cu atenție propunerea ta
este binevenită
se poate elimina balastul
voi gândi la asta

mulțumesc!

Așa nu mai e nevoie să scriu "sper că nu te superi". :) Evident că nu mă supăr. Sunt păreri. Autorul e întotdeauna suveran.

să te concentrezi pe idee, nu pe amabilități
dar (!) mă refer la mine, cu altcineva... vezi tu :)

modificări

mulțumesc, Amanda!

și prietenului meu misterios :)

onorat de vizită

mulțumesc!

Pe text.

doar ce am aflat de ce scriitorii români (spun români pentru că despre ei am aflat, probabil și pe alte meleaguri la fel)
nu pot fi împreună
- de singuri ce sunt!

mă bucur că ai remarcat liniștea dialogului de sub acest text
dacă ți-a plăcut textul, bucuria este și mai mare

mulțumesc!

Eu îți mulțumesc!

ILie, ILie,
ce-ai făcut aici,
te ții de șotioare :)

”ieșeam din curte după ce toate erau rânduite
și toți ai casei luaserăm masa
așa cum era datina
împreună”

răscolești pământul cu poemul ăsta, fiecare vers este o floare de salcâm,
da și un cuțit în inimă, la cât de mult ne-am îndepărtat de la ce este esență ...

... da chiar Doamne Dumnezeule cum de părinții noștri reușeau fără pic de efort să ne strângă în jurul mesei, :)
când am citit versul am și auzit-o pe mama ” nu mâncăm pe rând ne așezăm cu toții la masă să mâncăm împreună”
astăzi un copil, doi în familie și fiecare e cu dumnezeul lui ... mănâncă lumea mai mult din frigider ... mare noroc că nu aveam frigider ... poate de aia ne adunam la masă cu mare bucurie și hârjoană de mama se ruga ”Doamne ogoieștii să putem mânca în spășenie” iar pe noi și mai mult ne umfla râsul, că tot timpul cineva ave ade spus o pățanie ...

No, Ilie, acu vezi=ți ce-mi făcușei :)

te-a prins pe tine emoția cuvintelor, poate mai mult decât pe alții
suficient să ne întâlnim în aceste stări, cu sau fără stele, suntem tot noi
din ce văd ai fost atât de pornită că ai scăpat două stele :))
mă mulțumeam să văd că îți place
editorii știu ei ce au de făcut, să nu-i certăm pentru așa ceva
este un text pe nișa lui, vibrații ale cititorilor, pe asemenea texte, nu găsim la oricine
și e bine să fie așa!

mulțumesc!
mi-a adus un zâmbet reacția ta :)

am lecturat cu interes și am surprins ecouri ale unei iubiri fără moarte, un caleidoscop al ideilor, al lirismului îndrăzneț. sincere felicitări dragă Ilie Viorel.

o Floare,
uite-așa, ce întâmplare! :)

mulțumesc pentru cuvinte!
bucuros să aflu că place