Stanica Ilie Viorel

taci și porți gândurile pentru care nu ai găsit cuvintele potrivite lăsând semn o scrijelire amăgire c-ar folosi cuiva prezența ta firul de iarbă pe care-ai călcat a știut să se înalțe

căutându-te prin tăcerile suprapuse nea peste nea peste nea până la stratul dintâi cel de nepătruns rece și aspru și tăios pe care doar răsuflarea izvorâtă din ce ai fost l-ar putea

strada pustie curțile goale în vis eu fugeam... presar la porțile deschise câte un început de rugăciune (aşa a fost de fiecare dată când mă rugam, mă prindeam în povestea icoanelor şi-n

sorbită-i viața în setea de a fi şi-n fiecare picătură-i regăsirea s-au înălțat salcâmii roiuri de flori își poartă mândre pălării de soare tot mai aproape de cer parfumul ne este

rece sau caldă? ca și când seceta este o broșă pe care o poartă doar vara, pe când iarna ar trebui să poarte un îngheț uscat. seceta e secetă, chiar dacă vine în valuri sau în cascadă; în ea

copacul n-a mai înfrunzit de trist că-n dar, inel, nu a primit ... nopţile de iarnă au cam trecut se risipesc şi visele cu murmur de pădure cu ale lor poveşti despre flori purtate-n

vântul tace, cântă iarna se aude prin fereastră cum vibrează-n doru-i alb fagul ce trosnește-n vatră se preschimbă în fecior trup de fum topește-nghețul dănțuind cuceritor martor fără

acesta-i orașul ruinelor un loc deșertat unde totul se sfârșește pământul însetat îşi leapădă trupul se preschimbă în praf în spatele ferestrelor se strecoară prin umbră chipuri închise

să-mi spui, tu cum vezi iubirea? dar... ce-ţi veni!? a spus cineva că iubirea este un punct care explodează din când în când şi dă viaţă universurilor aşa, şi? eu o văd de parcă toată lumea

când toate dorm pe-afară şi toate dorm în mine mă preumblu cuminte, în somn, printre morminte îi trag de mânecă pe cei nesătui de odihnă, să ne mai spunem o dată despre ce-a fost şi dacă îmi

poate că ai fi avut atâtea să-mi spui, dar cine să te asculte prindeam câte o nouă poveste în fiecare atingere palmele-ți calde mi-ar fi fost de ajuns, dacă... viorile cântau despre

bem cafeaua împreună și desenăm dimineața de-afară eu pun pe coală o stradă chircită reumatismal tu adaugi un scârțâit și-mi spui că sunt pașii de sub care oftează bruma ce-și caută umbra

din nou ți-aș lăsa pe ochi sărutul din nou dar luna azi este oarbă pe locul ei un pustiu și negură e și mi-e greu să văd acele corpuri cereşti cu strălucirea împrumutată din

în jale-i salcâmul frunza și-o plânge joagăr de gheață mușcă din el și vântul scrâşnind din scoarţă-i sfărâmă un urlet se-aruncă turbat către-o stâncă și crește în sine ca un ecou din

rândunicile cosițe-mpletesc fir deșirând din pânza albastră coasta abruptă o rană deschisă din care tot mușcă sălbatice valuri într-o lagună umbrele dorm visând întruparea

alt joc altă miză de ce te-ai mai uita în oglindă -cu a sa memorie scurtă- dacă neschimbat ai rămâne? folosești asul din mânecă uneori joci la cacealma dar ochiul de sticlă

este doar un portret schiţat în creion despre care se spune că era un ins care avea o scriere aspră cu înclinaţie dezordonată despre întâmplări neîntâmplate culese în timp ce-şi alegea

noapte senină și rece și plină de lună și-atât de fragilă ca o aripă de libelulă semn de hotar cerul sticlos pare o poartă prin care intră și ies cioburi de stele în rochii de bal

sunt prima și ultima îmbrățișare care soarbe râul dintre lumi primind pe oricine la revărsare acolo unde toți vin ca peștii la clipocitul rotund al apei ca mânjii ce-adulmecă

eu sunt doar o coajă de om în care metafora dospeşte uneori născută prematur topindu-se gheață alteori prea târziu de ardere arsă necuvântarea din mine nu-i tăcere nici unduire de

pare o pictură în alb negru despre așteptare și cale ce pune în evidență singurătatea care și-a făcut cuib într-un ceas pe un peron... o gară mică precum călătorul şi lumea sa în care

închizând ochii te prinzi în jocul de-a zborul asculți freamătul frunzelor și liniștea mugurilor ce dorm în miez de ramuri numeri căderile căutând verdele crud răsăritul dintâi și