Stanica Ilie Viorel

de unde vine această dâră de fum? dacă o urmez, încotro mă va duce? voi găsi focul sau măcar scânteia? caut și caut să regăsesc ce mai arde în vatră așa mă aflu de-o vreme hoinar ce-și

mi-e frig în această noapte înceată ce mă respinge la sânul ei nu-mi potolește pofta de somn lăsându-mă la vedere oh, tu, înger obosit mărește-mi doza de iubire adaugă și niscaiva

Mi-e frig și noaptea pare fără de sfârșit. O, înger obosit, cu aripi zdrențuite, dă-mi din miezul tău de lumină – o rază de iubire sinceră și o picătură de iertare, inima-mi plăpândă să

ștreang rugăciunea călăul purtând țol alb taie frânghia * dangăt de clopot leagănul gol sub cireș ploaie de seară

fluture cu aripi înmuiate în morfină trezindu-te în fiecare zi fără să te întrebi de ce faci o socoteală de multe ori moare omul dar nicio moarte nu-i aceea care nu devine și ea

dormeam sub un pod din lemn lângă o apă lină în vis compuneam o melodie pentru oamenii întâlniți și le-o dăruiam în schimb ei îmi ofereau câte o floare și toți dansam după atâta dans mi se

pe firul vieții încolăcită-i uitarea șarpe hibernând de câte ori se va trezi vei mai gusta dintr-un măr și noduri sunt pline cu amintiri după fiecare dezlegare legate-s altele mai

complicată-i această încercare de a lua realitatea ca pe o bârnă de care să te sprijini într-o echilibristică pe sârmă purtând urma cârligelor prinse în carne, funiile au ars din drum a rămas doar

mă uit din tocul ușii cum stai și asculți cu răbdare și cu plăcere despre cum se scoate părul din canalizare cu bețișoare. cea care explică manevra are o mimică de drogată și tonul unui ins scăpat de

acesta-i locul privirilor din urmă trepte spre zidurile unui alt hotar fără ferestre rostuite de unde nu vei reuși să mai vezi depărtările aprinse-n roşul soarelui târziu dincolo-i alt

am tăcut înainte de a încheia spusele înainte de a transforma gândul în cuvinte alegând spațiile dintre toate acestea unde stau nepătrunse toate cele despre care ar fi de aflat între

mă prind fluture ce sunt cu mâna stângă apăsând sub bătăi adânci aerul cu dreapta presărând praful de zbor din ce-am cules pe firul de aur deșirat din aripi de mamă uite-l, copilul

floarea privind cerul uită de sine văruiește locul-n petale plutind pe iarbă cu blândețe se-așază povestea prinsă-n parfum

pentru un zâmbet în plus o mamă neplânsă un tată netăcut dăm fructele toate și ne mutăm în pustiu păstrând doar lemnul pentru cruci oare cui ar folosi primul drum pe mare înconjurul

de nicio durere nu-i săpat adâncul mângâiere un fir de izvor pe lângă o stâncă sărutul îi rămâne drept urmă de nicio tulburare nu-i pătruns răsăritul uimire o trestie tremurândă taie

s-a sfârșit? dar când? aceleași cercuri corbii desenează și-n umbră plopii par la fel așa... priviți mai de departe dar când te-apropii îi vezi trântiți prin iarbă sunt pe ramuri

despre toate câte s-au zis eu nu am aflat nimic și nimic nu știu despre toate câte au fost din punct am plecat și-n punct am ajuns fără vreo cale, fără regăsire eu sunt din toate doar un fir de

norii basma protectoare între soare și pământ se-adună stăpânind cerul apoi amestecați și sătui de ei înșiși se-împrăștie stropi ori, poate, se întâmplă exact invers dintre toate

cum poate să ardă inima? întreabă copilul norii de fum își desenau șevalet cerul fragil inimile ardeau durerea sfidând iar noi copii pierduți printre umbre strângeam în pumni frunzele

răsucit ca un burghiu prins între fiare aș muri liniștit dacă n-ar părea o banalitate caut ceva poetic memorabil prin ploaia de stele mai zăbovesc până va cădea și ultima metalul fără

ne împotriveam zorilor ca unui pictor grăbit ce trasa culori crude peste somnul nostru aerul intrând pe furiș ne dezvelea de umbre și râdea pe când noi ne ascundeam de ochiul soarelui

mă împotriveam zorilor... şi aerului ce pătrundea încăperea furând somnul până când se cuibărea lângă mine şi ne-ascundeam de ochiul soarelui râzând de el cum rămânea cu privirea

trecutul de care fugi privește-l cum se ridică și încolțește sub tencuiala tot mai fisurată gol peste alt gol un zid spre care alergi izbindu-l fără să te zdrobească te cuprinde precum