Acoperământ

Mi-e frig și noaptea pare fără de sfârșit. O, înger obosit, cu aripi zdrențuite, dă-mi din miezul tău de lumină – o rază de iubire sinceră și o picătură de iertare, inima-mi plăpândă să nu mai fie o ladă fără zestre cuprinsă de mucegaiul uitării. Oglindă, martoră tăcută, schimonosește-mi chipul mincinos, dezleagă-l de măști și-arată-mi adevărul, nu o imagine înghețată, ci un suflet arzând de dorință. Acoperământ de gând și mister, nu doar scut împotriva frigului, să fie un strigăt de eliberare – o armă, o chemare, o speranță din straturile trecutului nască-se dorul unui alt început.