aşteptare diacronică

în care fluturele, ca simbol bivalent, omul fragil - cel sugerat direct, dar şi sufletul din multe culturi ale lumii, îşi deschide aripile în zodia durerii şi a neputinţei, în care moartea însăşi devine obişnuinţă, iar singura alinare pt nefericire este o doză de morfină, care de cele mai multe ori se substituie, ineficient, cu propriile lacrimi, fiindcă durerea nu trece ca un fleac, ea trebuie simţiţă pe toate palierele percepţiei. Finalul mi-a adus aminte de Turn, de Cezar Ivănescu, ca un invers al situaţiei, la cealaltă poartă a vieţii. În poezia lui, la naştere, mama mea cea bună, care cumplit suferea, şi lângă ea, mama mea Moartea, care surâdea.

Foarte bine, Ilie!

mulțumesc pentru interpretarea oferită,
bucuros că place!

mulțumiri!