Adrian A. Agheorghesei

Fac un pas în față, mama mă trage înapoi. Se oprește din plâns cât să mă urecheze. M-a urecheat. Nu mă doare, sunt prea atent la mort. Chipul tatii s-a lățit, bărbia e înfiptă în piept. Tata nu mai

- revizuit - Așa se face că acela care părăsește o face-ntotdeauna pentru binele celuilalt; ca și cum ar sparge o cană pentru a o scuti de chinul setei. Degeaba boțești cearșaful și pe cealaltă

Nu se mai întorc vremurile în care cerul era locul unde cojeai lumina cu palmele pline de palme, cu ochii tăi, numai cu ei, numai ai tăi, când lucrurile nu trebuiau explicate, despărțite, umplute

„Îmi crapă capul. Parcă cineva mi-a băgat un tirbușon într-un ochi și înaintează în sus. Încerc să-mi pipăi fruntea, dar palmele nu ajung acolo. Și bărbia parcă mi se desface, îmi simt gingiile

Am omorât un om. Pur și simplu. L-am strivit între degetele mici cum strivești între buze o tumoare a inimii. La început era plictiseală și întunericul bătea cuie chimice; era arbore cu melci

Și am văzut cum inima s-a deschis ca porțile cimitirului din flori uscate, și am văzut cum oamenii se îmbulzeau cu buzele înainte, cu unghiile roșii, date peste cap, și am văzut pasărea din

M-am urcat în primul tren. Nu știu încotro. Când știi că e ultimul, nu mai contează prea mult. Oameni. Cei mai mulți, singuri. Caut un compartiment gol. Mi-ar prinde bine unul gol. Miroase a pește

Dacă mă citești ca pe o părere de rău pe care nu mai poți s-o povestești adevărat, ca pe o acvilă care moare în aer, ca pe o sârmă cu rufe și cârlige înghețate dacă mă citești, ne apropiem

Demult, de mult, trebuia sa-mi transform aripile în picioare, zborul în pași, trebuia să sufăr mai singur. Acum, în cartierul meu plutesc gândaci negri, copiii scot limba și râd la ei.

Era criză de locuri, se murea câte trei în două paturi. Mama purta haină portocalie, până la genunchi, eu, trei'ș'patru de kile de oase și perfuzii roșii-verzui până la gât. O vedem cum

Nu-mi amintesc ultima dimineață în care m-am trezit fericit, dar mi le amintesc pe toate celelalte în care, de sub geamul meu, oamenii începeau să se înece cu păsări de apă și soarele era o cană

Ne rostogolim subțire, uscat, departe, ne rostogolim precum cuvintele din ascuțitoare. Ne mai ajung, ne mai ajung ecouri scurte cât umbra dintre muguri. Acum e-atunci când oamenii sunt un

Galbenul meu umple elegant sicriul, la picioarele-mi legate un șobolan alb-negru așteaptă încuviințarea viilor. Rămașii mă vorbesc de bine, plini de teamă și respect, de parcă aș fi făcut

Draga mea, să știi că sufletul a aruncat cu firimituri în urmă, de granit, ascuțite, mute, dar a aruncat firimituri. Și când iulie a născut gemeni de soare cârnos, când alb pe-a-ntregul eram

Locul nu contează, e cât mai departe, cât mai străin, se îmbracă plopii cu întuneric sărat, vântul desface țolul ca pe un plic cu șuvițe vinete, oțelul tremură muzică veche și cultă, lângă

Încet-încet, precum mormolocul râios din ou, printre cocalar, țăranul cu mașină și manelistul cu sistem audio 7.1, apare un nou specimen biped: mârlanul cu bormașină. Acest hibrid eșuat dintre

Și uite așa, un frate de sânge spirtuit îți face rafturi în carne, lăsându-te să mori pe casa scării, ca un somn eșuat în veceu după ce-a înghițit toată morala vieții. Moartea nu întreabă pe

Prin ora-n care tâmplarii cioplesc mese în tâmple și scaune în inimă, mai trece așa, ca din întâmplare, câte o așchie pe lângă puținii noștri oameni. Atunci toamna începe să usture

Prolog: Omul e un loc periculos. Geneza: Cine se rătăcește în om împletește păpuși din pământ, sare și gol, le suflă, dă nume, scrie porunci și trimite potop. Frigul: Hărțile inundă

Am un gândac simetric. Îmi vizitează stafiile, citește vibrațiile roșii, mă bârfește cu tăcere tare, merge cu mine la chioșc și la moarte și iubește ca un om stricat. Nu știu cum l-am