Adrian A. Agheorghesei

într-adevăr "EA putea spune orice, EA deținea licență pe absolut și teama mea de
ridicol în preajma ei..."

Am simțit și eu această teamă. Teama de-a da dreptate cănd știi că nu trebuie s-o dai.
Cel mai fain aici e canapeaua rotundă care dă spre pădure. Poate ne-om vedea cândva acolo.

Mulțumesc Altceva, nu știu. Mai citește, Cu siguranță voi fi dat rateu.

E frumos. Pare mână sigură aici. Exersată, suferindă. Are o tehnică aproape de moarte. Unele versuri mă prefac în invidios: "Curând, tot cerul
s-a umplut de nori,
ca niște gânduri încrețite.
Și ploaia s-a desfăcut peste lume".

E clar că aici e vorba despre un autor. Autor.
Aș da stea, dar nu știu cum se face de pe acest nou site.
Poate mă ajută cineva...

Mi se pare un text (foarte) prost, care mizează pe un soi de mimetism uman. E ceva foarte prețios, ceva ce se poate scrie la secundă. Textul nu vrea/ nu are idee, ci o găsește la cititor. Cine are răbdare să citească această-nșiruire de oralitate a la 1600 va veni cu idei. Eventual, chiar cu laude. Cineva, un mare critic mort, mi-a spus așa: pune la orizontală primele 3-4 versuri și vezi ce iese. Ce iese?

"buchetul de flori care mi se cuvine se împarte la atâtea inimi câte au dat drumul mulțumirii să se ridice încet
spre lumi depărtate unde doar visele ajung" etc.
Ce e asta?

E o retorică religioasă, o ambiguitate extremă despre care nimic nu se poate spune cu adevărat. Textul de mai sus nu are valoare de adevăr.

Bogdan, Doru și Emilian,
eu nu credeam că mai există lume care să citească. Darămite lume care să priceapă.
Sunteți un colț din propriul meu sufllet. Fapt pentru care vă dau nume: eroi.
Soldați lirici,

Îmi place acest (aproape) exercițiu liric. Pare furie controlată, presărată cu unele tușe foarte inspirate, cum ar fi:

"să acordăm alegorii în carnavaluri cât mai dezbrăcate de furie [...]
lumea e doar un butuc
despic lemne din cuvinte serioase [...]".

Sau finalul cu punct.ro... desc. Rodesc (sper c-am priceput corect).

Îți stă bine așa, mai spontană, mai lipsită de grija/ nevoia esteticului. Poezia nu e necesar frumoasă. Nici măcar suficient necesară. Textul de mai sus pare scris dintr-o suflare, dintr-o nevoie adevărată. Și e bun.

"cățelușul blând cu ochi umezi și inima sprintenă
sau pisicile cărora le-a fost pierdut numărul
vor fi negreșit
lozuri câștigătoare
pentru necâștigători" - excelent spus. Extrapolând - avocado, cafeaua si cele din textul tău sunt supraestimate. Ori sensul lor (pisici, căini), mai ales pe internetul de azi.

Pare un text brutal de onest, venit după decepția de oameni. Ultima unitate asta-mi spune. Oamenii pot fi așa uneori. Știu sentimentul.

Bun! Foarte.

Se simte talentul, energia, sensibilitatea, însă textului îi lipsește ceva. Nu știu ce - poate fix acel ceva care e granița dintre jurnal și poezie.
Textul e bun, dar, pentru mine, nu e poezie.

err: plopii/ sensibilă... și ce-or mai fi.
Scuze!

Păstrând proporțiile, e un text eminescian în notă postmodernă. E un Lacul/ Dorință/ Pe aceeași ulicioară, Pe lângă ploppii... etc, dar scris în altă viață și alt univers. E un text care se poate scrie abia după multă lectură și după mult talent. Talent ca talent, dă-l dracu', dar și exercițiul (a se citi "muncă"). Și încăpățânare sensibil[. E drept că, uneori, toate astea se confundă cu același talent.

Aveam de-a face, iar, cu aceeași detașare, același aparent plictis, cu un prozaism voit, care devine instrument lirtic, cu aceeași mână sigură. Sunt nițel invidios pe:
"tu ai clipit de câteva ori,
ca și cum ți-ar fi intrat în ochi un gunoi
apoi am călcat într-o baltă
și te-am stropit.

te-ai uitat la mine
și ai spus:
— ești imposibil!" - pentru că e o declarație de dragoste aproape perfectă.

Mai sunt multe, și multe aș mai putea spune despre text, dar, totuși, textul a spus suficient.

Un text clasic modern.

"Am citi și eu poeziile tale publicate aici și pot să spun că nici tu nu ești Adrian Păunescu" - nici nu aș fi vrut să fiu păunescu vreodată. Niciodată. El a fost un poet al maselor, care, după anul 1965, și-a prostituat talentul (pe care chiar l-a avut) pentru faimă și putere politică. Niciun autor sau critic serios nu-l iau în... serios. Dar nu despre mine sau păunescu e vorba aici, ci despre textul tău care la fel de mic rămâne si prin micirea mea, și prin răspunsul tău, răspuns care, cumva inconștient, îmi dă dreptate - dacă tu raportezi poezia la păunescu, e clar că nu ai trecut de anul 1830. Suntem în anul 2026 și suntem pe Agonia, adică pe site-ul nr 1 în România. Aici, se judecă strict literar, nu prin lacrimi sau sensibilitate exacerbată, prin milă sau dorință. Aici, ori scrii ori nu scrii. Tu nu.
Atât și niciodată altă dată.

D-le Pașa, apreciez constanța și grija. Chiar. E ceva rar. Vă salut cu mâna la frunte.

Un text demn de rețelele sociale. Un bocet social a la anul 1830.
E clar că autorul nu a trecut cu lectura de Alecsandri.

"Să împărățim pământul
Fără a ne ține cuvântul [...]" - fix așa scria fratele meu, cănd avea 5 ani.
Chiar dac-am vrut, n-am avut niciun frate.

Concluziv, autorul are mare, dar mare lipsă de lecturi.

Mi se pare un text care nu e supus dezbaterii. Prin conținut. Apare acolo un Dumnezeu. Așadar, ciocul mic.

Dar, strict critic, se poate? Se poate, zic eu. Și se vede clar că, după prima unitate, începe alt text, cu alt ritm, alt obiectiv, alt... Dumnezeu.

Prea mnulte pronume, prea multe alipiri sfinte între oameni și sfinți. Prea multă vrăjeală poetică. Prea multă vorbă în acest text. Niciun evenimennt sau sentiment. Doar încercare de convingere lirică. Un soi de hai să scriu și azi. Autorul e foarte talentat, în general, dar azi, nu. Azi a pedalat în pedale.
Orice metaforă a acestui texty pare un ghem întămplător al cărui fir pare poet.
Cod liric.

Pare text scris pentru o manea la minut ori pt o piesă de tip Eurovision.
Dacă nu e așa, e grav.

In afară că rămân la părerea mea - postezi texte prea lungi și prea independente -, scrii prea bine pentru atăți oameni. Dar părerea mea e doar mic moft emoțional și ca trenul marfar este. Agoniei îi stă bine așa autor.
Versul tău e visceral și liric, e între prozaic și metafizic, între dur și sensibil. Ești o secure de lacrimi care taie plănsul de fier. Urli tăcut, știi sâ dai din trauma ta, ajuți oamenii care știu să asculte litere. Ești de-o brutalitate soră cu fratele. Mă aud pe mine, uneori, în versurile tale. Cred că, după anul 2000, ești cumva, cel mai nedreptățit poet. Dar ăsta, paradoxal, e cel mai bun lucru care ți sa-ntâmplat. Ai o eleganță a toporului.
"tu nu m-ai crede eu aș avea de ales între
a rămâne să povestim despre numeroasele noastre victorii
și
încă o duminică în care mi-e dor de oameni".

Ai sensibilitatea care nu face rău, nici bine, dar care nici nu vrea o rezoluție neutră. Ai o-ncăpățânare docilă, care e-n stare să arunce cu bolovani. Mie-mi plac pietrele.
Dacă nu deranjează ori nu e periculoasă, poezia nu există.

cu grație și finețe îmi trăiesc libertatea,
de a iubi, de a visa, de a-mi crea relații- minunate aceste versuri.
Dacă aș comenta textul cum mă roade pe mine acum, editorii m-ar evacua de pe site fix măine dimineață.
Astfel că așadar, spun doar că dvs confundati complexitatea cu complicatul și poezia cu halucinația logoreică. Parcă sunteți neam liric cu Stefan Alpietrei ori Petrea - chiar nu știu cum se numește exact acel poet care este omologul dvs pe acest site.

Ai o forță lingvistică de individat.
Evident, ar putea-o invidia doar ăia care o și-ncearcă. E foarte greu de scris ce ai scris tu mai sus. Poate de aceea, aici, cu acest text, în loc să aterizezi în poezie, ai aterizat într-un tratat de tehnică mecanică, plin de accente prea fin lirice. Atăt de fine, că se confundă cu strungul. Mi se pare că textul e mai degrabă o demonstrație de vervă poetică, decăt orice altceva care implică poezie.
Te rog să nu mă-njuri prea sincer. Nu mi se pare mie ce ți se pare ție. Cam asta.

Și mie mi se pare un text bun, o alegorie a întoarecerii târzii.
Sunt la asentiment cu Bogdan - se simte aglomerație pe alocuri. De exp, aici - timpul,
să-l dau înapoi,
și înainte,
și iar înapoi - e cam mult.

Dar pare un text matur.