Adrian A. Agheorghesei

In afară că rămân la părerea mea - postezi texte prea lungi și prea independente -, scrii prea bine pentru atăți oameni. Dar părerea mea e doar mic moft emoțional și ca trenul marfar este. Agoniei îi stă bine așa autor.
Versul tău e visceral și liric, e între prozaic și metafizic, între dur și sensibil. Ești o secure de lacrimi care taie plănsul de fier. Urli tăcut, știi sâ dai din trauma ta, ajuți oamenii care știu să asculte litere. Ești de-o brutalitate soră cu fratele. Mă aud pe mine, uneori, în versurile tale. Cred că, după anul 2000, ești cumva, cel mai nedreptățit poet. Dar ăsta, paradoxal, e cel mai bun lucru care ți sa-ntâmplat. Ai o eleganță a toporului.
"tu nu m-ai crede eu aș avea de ales între
a rămâne să povestim despre numeroasele noastre victorii
și
încă o duminică în care mi-e dor de oameni".

Ai sensibilitatea care nu face rău, nici bine, dar care nici nu vrea o rezoluție neutră. Ai o-ncăpățânare docilă, care e-n stare să arunce cu bolovani. Mie-mi plac pietrele.
Dacă nu deranjează ori nu e periculoasă, poezia nu există.

cu grație și finețe îmi trăiesc libertatea,
de a iubi, de a visa, de a-mi crea relații- minunate aceste versuri.
Dacă aș comenta textul cum mă roade pe mine acum, editorii m-ar evacua de pe site fix măine dimineață.
Astfel că așadar, spun doar că dvs confundati complexitatea cu complicatul și poezia cu halucinația logoreică. Parcă sunteți neam liric cu Stefan Alpietrei ori Petrea - chiar nu știu cum se numește exact acel poet care este omologul dvs pe acest site.

Ai o forță lingvistică de individat.
Evident, ar putea-o invidia doar ăia care o și-ncearcă. E foarte greu de scris ce ai scris tu mai sus. Poate de aceea, aici, cu acest text, în loc să aterizezi în poezie, ai aterizat într-un tratat de tehnică mecanică, plin de accente prea fin lirice. Atăt de fine, că se confundă cu strungul. Mi se pare că textul e mai degrabă o demonstrație de vervă poetică, decăt orice altceva care implică poezie.
Te rog să nu mă-njuri prea sincer. Nu mi se pare mie ce ți se pare ție. Cam asta.

Și mie mi se pare un text bun, o alegorie a întoarecerii târzii.
Sunt la asentiment cu Bogdan - se simte aglomerație pe alocuri. De exp, aici - timpul,
să-l dau înapoi,
și înainte,
și iar înapoi - e cam mult.

Dar pare un text matur.

Vă rog să iertați târziul, Emi și Claudiu!
Deși citesc foarte des pe Agonia, mă conectez foarte rar - doar cănd am ceva de spus ori de citesc site-ul ca-ntr-un fel de scroll, și simt nevoia să comentez 3,4 texte. Ca-n seara asta. Toate vin la pachet c-un fel de eroare emoțională.
Apreciez foarte mult aprecierile voastre pentru că sunteți, pentru mine, autori foarte apreciați. Carne din carnea mea în sens strict liric.

Ottilia, nu știu ce să-ți spun.

Mai-mai să cred că, citind primele patru versuri, te-ai apucat chiar să scrii oareșce, oareșcum. Era bun până acolo.
Dar nu. Ți-ai băgat, citez, organele genitale în toate.
Pe undeva, e bine că, sporadic măcar, te-ai lăsat de tămplăria de lux a sicrielor goale, adică de uniforma formelor fixe și nobile care ascund, în cazul tău, cadavre puse pe ațe. Care nu sperie și nici nu sensibilizează pe nimeni, apropo de niciun apropo.

Căndva, am crezut că am fost prea dur cu tine, spunându-ți repetat că n-ai talent, că folosești haosul ca să dai sens formei, nu invers. Acum, văzându-te și-n vers liber, realizez că trebuia să fiu și mai dur. Poate te lăsai. Și-n vremea aia, hrăneai un pui de curcă.
Prin tehnica versificației pe care ai deprins-o în N ani, tu crezi că știi unde e inima doar pentru că ai un bisturiu. Iar noi, care-ți reproșăm, suntem asistenții tăi doar pentru că avem măști. Este?

Ei, nu-i chiar pui ce crezi că-i cui, nici prea curcă, că te-ncurcă acea furcă încropită a talentului.
Ta-dam!

E incredibil cum, după atâția ani de vers clasic, nu ai deprins rigoarea și tabietul versului alb. Știu mulți copii netalentați care au reușit după doar doi ani a câte trei luni.

Despre text, se vede clar că al 5-lea vers începe un nou text, dar se leagă disperat de primele 4 versuri prin sintagma - oamenilor albi. "Ligament conceptual ar spune unii pretențioși, sperănd la rezoluția eliptică de sens. Un soi de concluzie strict estetică, specifică lui Stănescu de după anul '79, Barbu, sau Naum. Poate și Chichere - înainte s-o ia razna și să scrie trei volume pe an. Sau trei sute de texte, ca tine.

Nu ai concept, idee, suflu, trăire... și nici mijloace de exprimare. Lipești la ele ca zugravul fără perete, care e văr cu arhitectul fără proiect. Iar când nu nimerești casa, bagi arhaisme. Arhaismele salvează mereu, prind mereu la intelectualii cu neveste sensibile.

Aș mai zice, dar nu pot trece de "copil, plăns, albine, cules și petale". Mi-amintesc de Cazimir. Cazimir pe care n-am avut-o. și mă pocnește iremediabil un plâns topîrcean.

Aș spune totuși că, deși habar n-am ce e poezia, am un iz despre ce nu e poezia. Nu e observație lingvistică. Ca mai sus. Nu e copierea unei realități nedrepte. Nu e lamentare din sine spre sine. Așa cum e textul de mai sus. Nu e un fel de a spune pe care nimeni nu-l poate spune. Nu e potență lirică ori deținerea mijloacelor de comunicare. Așa cum pare mai sus. Nu e un fel de șmecherie-n fața celor care nu-și găsesc vorbele ori nu au terminat liceul. Nu e ghem de vorbe, ambiguitate, precizie lexicală ori leuștean.
Nu știu ce e, dar am un iz că e ceva irepetabil, unic ție, care merită dat mai departe prin emoție. Ceva doar al tău, care fără tine n-ar fi existat și era necesar să existe. Emoția și grația mizeriei. Neplătite, evident.

E o culegere de dictoane. O elegie mecanică.
Nu are izbucnirea profund uman-irepetabilă.
E doar un exercițiu formulaic. Destul de reușit aș zice.
Dar e foarte departe de efortul autentic pe care poezia îl cere.
Textul nu are oxigen, doar dioxid de carbon.

E foarte bun. Ideea, discursul, linia sensibilă dintre unități. Și, cum a șimțit și Pal, lucrează aproape metafizic acel ecou de brutalitate sensibilă și nepăsătoare. Și resemnarea cumva promițatoare din final... nu e la degetul oricui.

Dar nu mă-măpac deloc cu mijloacele elementare:

"care ÎȘI poartă lanțurile sub piele
LE lustruiește LE dă nume frumoase
uneori LE scoate CA SĂ LE verifice greutatea
LE mângâie ca pe animale obosite".

De ce nu: "care poartă lanțuri sub piele
lustruiește, dă nume frumoase
uneori le scoate, verifică greutatea
și mângâie animalele obosite". - astfel, ai lăsa și spatiu cititorului.

Poate revin.

Aici, e un echilibru între discurs și metaforă. Autorul întelege că metafora e doar vehiculul, nu destinația. E foarte personal, e inedit, e frumos.

Doar aici - unul se sparge celălalt rămâne intact până la
o altă ciocnire cu ghinion - mi se pare balast explicativ ori neîncredere în cititor. Toți am ciocnit, toți știm sensul și miza.

Frumos. Dar frumos e cam tot ce scrii tu.
Aici, ai o gingășie a efectului de fluture. Din perspectică poetică, evident, nu strict filosofic ori metafizic.
Te citesc de... 17 ani? Rămâi același autor care preferă cercul. Adică echilibrul dintre metaforă/ alegorie și limbajul brut. Ceea ce eu apreciez.
Te salut. Și la mulți ani!
Cu drag.

Mi-ai amintit de mine, de altădată. Și de filmul Hachiko. Dar nu de asta textul tău e bun, ci pentru că e bun în sine. Știi unde să nu spui. Ceea ce, dpmd, e mai impoprtant decât să știi unde să spui. Pare mie un text matur.
Bun!

Textul are atmosferă, are și aer intim. Are valențe de prozopoem liric, dacă pot să zic așa ceva. Are stil, personalitate, e ok.
Cu ce nu mă-mpac deloc? Cu pronumele (aprtamentul MEU, MI se pare etc). Și cu explicativele care jignesc cititorul - "totul mi se pare schimbat", deci "sunt altcineva"... Serios?!
Mai există și alt nisip (altfel de rădăcini =alte rădăcini). După, mai vine și "ale altcuiva"... = alte rădăcini... ale altcuiva. Sună ok?
Deși pronumele și explicativele distrug, apreciez atmosfera.

Textul are substanță. Prea multă chiar. Devine, după primul rând, pedant, Prea articulat, prea îngrijit, prea corect. Pare ceva scris de om-computer. Nu e nici viu, nici mort. Frazarea, topica, punctuația și falsa detașare mă duc cu gândul la ecran.
Dar e interesant totuși.

E frumos de urât textul. O trecere de la om la om care nu suportă timp, deși suportă. O transpoziție lirică autentică. La 7 ani, scoteam mortul. Iar drumul pănă la tata e mereu mai lung c-un mormănt. Pasărea care duce bolta dintr-un loc în altul e, pentru mine, iarba care crește din unghiile celor duși.
E sensibil, cumointe și concntrat textul.
Bun!

"poate un tril
în privirea oblică a unui apus
când o pasăre cântă
purtând cerul dintr-un loc în altu" -

aș zice "poate trilul
privirii oblice a apusului,
pasărea cântă
purtând cerul din loc în loc.

E f bine cum ai zis tu, dar mi se pare că e loc și pt cititor. Din loc pentru loc.

D-le Nincu, poate m-am lungit în comentariu, deci poate am divagat.
Ce-am vrut să spun e că aveți talent și e păcat să-l risipiți printr-un epigonism clasic. Scrieți ca dvs și o să fie mult mai bine.
Cu toate bunele intenții, vă salut de la Moldova.

Mi-ai adus aminte de o noapte pe Cetățuia (Iași), dar m-ai re-deamintit prin versurile:
ne savuram în tihnă

fără-ntrebările

fărăderăspunsurile - ingenios.
Bun!

D-le Nincu, strict din perspectiva mea, aveți talent. Repet, e doar părerea mea.
Tot din perspectiva mea, spun că sunteți un rob al unei combinații letale: Eminescu-Blaga. E imposibil de ieșit de aici.
Deși scrieți alb, scrieți un gri al anului 1950, care e și nici nu e. Un soi de biserică-n care se fumează și se-njură. Deodată sau pe rând. Un stil care ar putea bucura o mătușă, dar ar încrunta un critic. Cititorul de rând e pe la mijloc, adică pe 1950.... Suntem în 2026.
Dacă ați fi mai auntetic, dacă chiar ați scrie despre dvs și despre sentimentele dvs, ați fi ceva mai credibil. În
Așa, eu vă citesc ca pe un epigon cu o tehnică decentă.

E o alegorie faină. Brutal de onestă, dar și lirică deopotrivă. E bun ce ai scris.
Bun!

- pe gura unei lãmpi cu gaz
în cãutare - aș fi spus. Aș lăsa și pentru cititori ceva, nu aș spune chiar tot.
Dar asta e doar părerea mea, deci nu are valoare prea mare.
E un text matur. Foarte. Trece dintr-un stil (decadă) în altul/ alta.
Un soi optzecist, cu eliberare douămiistă. Stilul nu e de atac, nici de apărare, nu vrea sa dovedească, nici să se apere. Dac-aș fi forțat de un pistol, aș spune că e un I. Es. Pop minimalist. Dar asta numai și numai dac-aș fi forțat.
În rest, e un text matur, original, delicat și brutal deodată. Ca o siciliană închisă la alb, dar cu metaforă deschisă la negru.
E bun!