câteva considerațiuni despre demantelarea ultimului adăpost relativ

absolut, așa spuneai de fiecare dată

când vroiai să convingi; foloseai cuvinte tari

pentru aspectele delicate ale comerțului

cu lozinci de asigurare sentimentală,

altfel chiar te revoltai împotriva adevărului

absolut, deseori îmbrățișai un câine pe stradă și ziceai

uite, când eram mică fiara asta mi-a prins

fățuca între fălcile dumneaei.  ce ar mai fi de spus?

când îmi dădea drumul la mână ziceam

că e treaba ei dar nu era, o prindeam la loc;

nici noaptea, pe întuneric, când o speriam și ea știa

că sunt tot eu, deși, dincolo de noi,

în casă, nu ne lipseau rudele mele, rudele ei,

cărțile, filmele, semințele căzute de pe covrigii calzi,

toți pisoii, cățeii, perușii, peștii de acvariu decedați

din ignoranță, și câțiva dintre iubiții ei care

reușiseră performanța de a nu fi mâncat usturoi peste ziuă

tot nu era numai treaba ei, pentru că mă educase să rămân tot eu.

ca un corolar, se putea spune orice despre absolut orice,

așa cum se putea spune orice despre promisiunea ninsorii

în noaptea de crăciun,

EA putea spune orice, EA deținea licență pe absolut și teama mea de

ridicol în preajma ei se maturizase în asemenea hal că EA nici nu se mai

ridica de pe canapeaua din fereastra rotundă care dădea spre

pădurea din cealaltă dimensiune unde eu eram,

cum altfel, decât tot treaba ei