Poezia pe care vrei s-o dai înapoi

Îmi place cum utilizezi paradoxul și ambiguitatea. Mă refer, desigur, la primele două versuri și la ambiguitatea titlului, pe care l-aș putea interpreta, oarecum fantezist, ca „poezia pe care o dai înapoi” copacilor, după ce chiar ei, în aparenta lor indiferență la trecere, transmit poetului starea de reverie melancolică și, - de ce nu?! - , chiar sentimentul îmbătrânirii, paradoxal, chiar în anotimpul regenerării vegetalului. Deși sunt greu de digerat primele două versuri, poate că un sens ar fi tocmai starea vegetativă a muribundului sau, mai degrabă simbioza la nivel poetic, cu un transfer de stare de la eul poetic la obiectul contemplației, copacii. Oricum ar fi, comparația aceea chiar este ieșită din tipare și, în acest sens, merită apreciată, cât de paradoxală ar fi.
Strofa a doua, cu ludicul ei, pare a avea rolul de a destructura clișeele de gândire. A treia are muzicalitate, sens mai ușor perceptibil, mai ales prin continuarea ideii în distihul ulterior. Iar ceea ce urmează este în aceeași linie.
Iată că se poate scrie poezie și fără metaforele construite cu genitivul! Ai reușit. Bravo!
P. s. Ai o greșeală de redactare la cuvântul „îmbătrânesc” din prima strofă.

Sigur, am uitat să spun de sensul mult mai vizibil al imaginii din prima strofă, adică albirea omului asemenea copacilor în floare primăvara. Dar nu cred că n-ar fi plauzibilă și viziunea mea anterioară.

D-le Pașa, apreciez constanța și grija. Chiar. E ceva rar. Vă salut cu mâna la frunte.