M-am agăţat de o frânghie cu gât vânăt

Claudiu, mulţumesc pentru timp, dar şi pentru profunzimea comentariului. Care comentariu, să fim oneşti, îl înţelegem noi între noi, ci nu între mase - ori între-ale meselor picioare pentru care scriu unii.

Rimele involuntare pot fi doar neinspirate, căci ele există şi mai sus, şi mai jos, la final. Deci nu involuntare. Am vrut eu să accentuez ceva cu ele, dar nu mai ştiu ce. Când am scris textul, am simţit nevoia să rimez îndepărtându-mă de la canon (= ritm şi măsură). Am vrut să rimez strict în interior, ca să accentuez ceva ce mi s-a părut special la vremea aceea. Acum, recitind, nu ştiu de ce am făcut asta, pentru că nu e nimic special. Puteam s-o spun pe şleau, fără briz-brizuri clasice de sorginte modernă. Am mai făcut de aste dobitocisime, sper să nu o mai fac. Când îl voi pune pe hârtie pe poem, o să scot rimele. Îs cam tâmpiţele şi cumva false.

“Ca și economie generală, textul poartă, fără îndoială, amprenta unei voci proprii, ireductibile” - dacă asta vine de la un poet pe care eu îl apreciez, o iau ca atare. Adică, fix ca atare. Căci, în lumea mea, “a” este încă egal cu “c”, atâta timp cât “b” rămâne constant. Pentru cei care cred că bat câmpii cu ultima frază, îi invit la principiul identităţii. Că ştiu şi filosofie - puţină, proastă, dar exactă - adică sănătoasă, cum ar veni.

Despre “ireductibil” - profit de acest spaţiu şi timp ca să spun că eu nu cred în poezie dacă ea nu este adevărată. “Autentinică”. Viscerală. Unică. Adevărul şi poezia (arta în genere) nu funcţionează separate. De aceea, uneori (aşa cum mă/ m-au acuzat unii) am fost vehement ori de-a dreptul jegos în unele comentarii. Dar doar prin formă, nu prin substanţă! A se consemna această apărare!
Pentru că nu sunt de accord cum şi unde se duce lumea de azi, mai ales în literatură. Nu mai poţi să spui nimic fără să-ţi măsori cuvântul cu cravata creierului, nu mai poţi să respiri fără să ofensezi pe câte un poet al familiei. Nu mai poţi să spui “hăis” ori “cea”. Tre’ să spui “domnule cal, vă rog să abordaţi bulevardul din stănga/ dreapta”. Parcă visez o mănăstire de taici la care se ajunge cu căruţa. Păi de asta există poeţi? Ca să inventeze şi să valideze poeţi închipuiţi? Măi, poete, spune-mi ceva ce aş fi putut rata fără versul tău, spune-mi ceva despre tine, ceva atât de autentic şi important, atât de durerors, încât devine “frumos” prin simplul fapt că mă ajuţi. Şi atunci te cred. Şi nu mai folosesc supărătoare, vulgare. Despre asta este.
Da, e adevărat, uneori mai trântesc/ am mai izbit câte un cuvânt foarte supărător, iar Agonia are şi ea regulement de ordine interioară. Sunt un bou vulgar uneori! De accord. Dar nici nu pot întotdeauna să mă cenzurez ca nu cumva să supăr vreun analfabet funcţional. Ura şi la gară!

Acum vreo 12-15 ani, când toţi din jur mă lăudau, cineva (un mare poet postmodern) mi-a spus “agheorghesei, ceva-ceva e la tine, dar tot scrii ca o cizmă (m-am cenzurat, că nu mi-a spus “cizmă”, mi-a spus că scriam ca organul feminin de reproducere. Iertare pentru cei care cred că există şi alte feminine organe de reproducere, nu vreau să le zdruncin credinţa, tot astfel cum nu vreau să zdrunzin poezia din unii poeţi ai familiei. Vreau să fiu sută la sută correct politic!).
Ei, când mi-a spus acel poet acea nenorocire, am plâns în pumni. Familia şi prietenii m-au împăcat pe loc şi îndeaproape. Dar eu l-am crezut pe acel poet din depărtare. Şi i-am urmat sfatul: am citit mai mult, mi-am cenzurat trăirile din ce am publicat, dar mai ales, mi-am dat seama că nu e necesar ca eu să scriu. Şi nici ca alţii să citească. Dar dacă totuşi se scrie şi se citeşte, ori invers, nu e mai onest să o facem pe bune? Fără pansamente gastrice ori spirituale? Zic şi eu. Deja am divagat. Dar cam asta e. Hăis ori cea!
Mulţumirea către comentariul tău, Claudiu, este şi acest supraluuuuung comentariu. Înţelegi tu.

recunosc din start: nu sunt un specialist fin. Nu vin cu metodă, cu vocabulare pretențioase sau cu bibliografie. Dar am citit ce ați scris. Și mai ales, cum ați răspuns.
Poemul – da, are voce, are vână, e lucrat. Dar când treceți la comentarii, ceva se rupe. De parcă autorul textului ar fi fost alt om, unul care încă simte ceva. Iar cel care scrie în jos, cu aplomb de tribun exasperat, pare doar să se certe cu aerul din jur și să-și protejeze cuvintele ca pe o specie pe cale de dispariție.
E ciudat cum, din tot ce părea vulnerabil și autentic în versuri, rămâne în comentariu doar o polemică plată, împănată cu superioritate. De parcă poezia v-ar fi fost scuză pentru predică. Sau un soi de rampă de lansare spre lamentație cu iz de doctrină personală.
Și-apoi, între noi fie vorba, e ceva ironic în felul cum acel binecunoscut organ de reproducere feminin, de care aţi fost diagnosticat (onest sper) de un confrate de-al dumneavoastră pare că a fost evacuat (cu scârbă) din poezie și relocat strategic în comentarii. Acolo a căpătat un aer isteric, făcând, pe cale de consecință, un zgomot nu tocmai plăcut. Mai puțină poezie, mai multă agitație. Poate și mai mult efect. Eu, unul, vă cred când spuneți că sunteți sincer. Doar că, între frânghia poetică și cablurile retorice din comentarii, sinceritatea se cam pierde pe drum. Că scrieți visceral, înțeleg. Că trăiți totul intens, în regulă. Dar poate n-ar strica, din când în când, să ne lăsați să respirăm și noi printre cuvinte. Fără să fim priviți ca niște ignoranți doar pentru că încă mai punem întrebări. Sau pentru că n-am fost de față când s-au tăiat cordoanele ombilicale ale fiecărui vers.

Foarte frumos jocul de cuvinte din titlul poemului. Un nestemat liric. Îmi place în mod deosebit retorsiunea imaginilor pe care le produce în mintea cititorului.
Titlul este un poem în sine.