Nincu Mircea

Azi, În acest azi care mereu Devine ieri când ceea ce sunt Nu mai sunt eu... Azi, M-am întors la gura izvorului Și am băut din apa timpului Ce cândva l-am petrecut. Azi, Am tras de butoaie pline

Toată noaptea ne-am trudit şi nimic nu am prins, dar, după cuvântul Tău, voi arunca mrejele. În întuneric totul este trudă. Nimicul rămâne mereu în aceiași infinitate de nulă prezență. Ceea ce nu

Și totuși, timpul nu există Decât cât lumina ce-l poartă! În întuneric, timpul dispare Ca umbra celui care intră Trecând printr-o poartă. Este energie transformată În materia ce își ascunde în

În numele iubirii din care creșteam m-am luptat cu cei care, în numele iubirii, iubeau. Când am biruit, am revendicat iubirea lor pe care au părăsit-o și, învinși de iubirea mea, peste ea m-am

Odată cu carnea care îmi crește pe oase Pe degete îmi cresc oasele cărnii cu care Mă ating zi de zi, de-a lungul vieții, De deșirarea lumii exterioare. Și, pentru că în atingerea nesfârșitului Este

Prea mult adânc ai pus în mine! Atât de mult încât, pentru a crește, Nici nu-mi mai pot închipui un mâine Ori altceva care prin mine, cel de ieri, Ar înflori și-n sâmburi ar purta Ceva care mă

„Eu nu-mi doresc în niciun fel să te surprind, Pentru că nu vreau să îți spun despre ceea ce simt Și despre ceea ce-înțeleg atunci când îți citesc Despre ce-ai scris ca cei care trăiesc”, Își zise-n

Doi corbi, în iarba galbenă a toamnei, Cătau prin uscăciuni adâncul rostuirii lor. Treceam pe lângă ei privindu-i cum în aur Stăteau împovărați și obosiți de zbor. Atunci am înțeles: în golul unde

Nu există odihnă decât Unde nimic nu e de gândit. În lumea care, Fiindcă e muncită De ideile care o animă Pentru ceea ce există a fi înseamnă Frământări, învolburare, așteptări, Transformări ale

Acolo, De unde se desprind ramului Frunze care cad visând că zboară, În locul acela din care-au crescut Sorbind din seva lemnului Și din adânc plin de aer, E ochiul ce privește Peste

Ceea ce numim în general a fi păcat, în accepțiunea religioasă a lumii, este asemănător unui apus al soarelui căruia îi urmează întunericul. Tot astfel după cum fiecare faptă bună reprezintă un

Pune ochiul în locul gurii și privește prin cuvinte Și, tot astfel, pune degetul în locul urechii Și ascultă cum simți când atingi sunetul. Astfel vei învăța să rămâi de-a lungul drumului De fiecare

Când am fost întrebat pentru prima oară De cel căreia i-am cerut să închidă ușa Prin care a intrat în interior din afară Am înțeles că închiderea nu este Despre ușa care separă. Pentru că ușa,

Sărutarea e semn al prețuirii și al iubirii, Cum este și al trădării și al nemuririi. Este ceea ce simțim în carne: Căldură, atingere, gol, Vis, speranță, zbor Și îndepărtare. Numai buzele noastre

Eu cântam la vioară. Dar nu cântam cântecul meu. Ci doar acompaniam ziua Cum seara al ei antreu. Ca și cum în mine visează Să crească un zeu. Și, în timp ce cântam la vioară, În spatele meu, pe

Casa este. Ea nu are spațiu și nici loc, Ci este construcția celor ce aleg Să doarmă cu tot neamul în interior. Vedere în înăuntrul Ochiului care privește Îndepărtarea pe care O poartă căutând Chip

Treceau pe stradă două frunze moarte Ducându-și umbre mai departe. Din spatele ferestrei le priveam cum cad Și mă gândeam că-n timp ce trec în sine ard. Le-am urmărit atent cum se țineau de mână În

De fiece dată în care Alegem ce date primordiale Constituie axa universului Realizăm că pașii parcurși Nu sunt o întâmplare. Pentru că, altcineva, înainte, L-a mai petrecut ca litere care Aparțin,

Rup puțin câte puțin din nori Ca dintr-o vată de zahăr pe băț Să îmi astâmpăr cel mai de preț Dor al nesfârșitului interior. Setea divină, apa imaculată pe care O simt curgând în fiecare celulă din

Cea dintâi și mai prețioasă armă În lupta cu lumea este trupul. Iar, în trup, arma perfectă e mintea cu care își înțelege și își retrăiește fiecare secundă. Tânără, carnea lui e coardă de arc și,

Parfum de floare și miros de hoit, Gura latrinei și albastrul cerului, Clipa iubirii și uitarea eternă, Frunza roasă de vierme, Găinatul acid și alb Al luminii stinse În ochiul mort. Toate fierbând.

Dormeam. Și, în somn, Am auzit zvârcolindu-se marea. Din pat m-am ridicat, Ca un înviat din mormânt, Și am privit pe fereastră să văd Cine o lovește până în dimineață Când încă înfășurat eram în

Să fii foc și să dormi în interiorul cărămizii arzând Și să îți fie atât de cald încât să nu poți dormi... Să nu te odihnești pentru că știi că mâine Din nou te vei trezi în aceiași flamură A

Fiecare frunză uscată pe care o ridic Toamna din galbenele fire de iarbă O simt ca pe o pană căzută din Aripa porumbelului care a Plecat de pe Arca lui Noe Să caute pământul De ape-înghițit. Și,