Nincu Mircea

Pâinea feliată Pe care o aleg din raft Este scufundată în interiorul Pungii sigilat cu o clemă. Un pește în apă, o pasăre în cer, O floare în lumină ori o stea Sau în pământ o rădăcină. Ca dintr-un

Dumnezeu este lichid. Este îndeajuns să-l miști puțin. Când îl atingi simți că e viu Cum aripa unei moriști Învârtită de vânt. Nemărginirea lui crește Din întuneric ca raza din sine Până când se

Principalul concurent pe terenul de tenis de câmp este spațiul în care trebuie să joci. Liniile care delimitează terenul de joc stabilesc dacă mingea pe care o lovești cu racheta este corectă ori

Șterge-mi ultimul sărut de pe chipul Maicii Domnului, Cel pe care i l-am pus pe obraz la ultima rugăciune! Bătrâne și ridate, pe imaginea ei, Buzele mele, praf de pudră, Sunt un sărut

Cea dintâi frunză care creștea pe ram, În timp ce ramul creștea Și cu cât creștea îi creșteau frunze, Se întreba, privindu-l cum se întinde, Câte alte frunze după ea îi vor crește De-a lungul

O să mor cândva, Dacă moartea are timp pentru așa ceva, În limba mea Și în limba altcuiva. O moarte rostuită de mamă Din moartea unui tată Pe care o port în carne Ca pe o petală O

În mijlocul câmpiei, unde razele soarelui, ca o perdea, acopereau fereastra cerului prin care îl priveam, acolo dorm, ca într-un cimitir, amintirile copilăriei care mi-a rămas demult în urmă. Ce îmi

Taina lucrării spirituale, săvârșită în numele apogeului, este o lucrare care se împlinește fără să fie cerută. Precum o partitură muzicală care este interpretată de dragul frumosului fără a avea

Cum cerul gurii mele Este plin de alte stele pe care Numai cu gustul le poți vedea, Îmi vine greu să anticipez Viitorul în care așază În el fiece stea. Uneori, Mă întreb dacă Ceea ce am

Pentru a vorbi închid ochii Și ascult cum vibrează cuvântul. Îl simt cum îmi pătrunde în gând Și cum, de acolo, crește Din el pământul. Și vorbesc la fel cu spicul de grâu Legănat de vânt,

Poezia este ascunsă sub frunza uscată Ce vântul a așternut-o peste altă frunză uscată Unde în sine aștepta să devină umbră A umbrei pe care a purtat-o Când în ram era purtată. Stă strânsă ca

Sâmburi în esența cărora codri de lumină plini de întuneric poartă mătur. În fiecare seară de pe asfalt, unde le cad aripile, strâng întinderi de flutur. Nuiele legate de cerșetori în

Cred că poezia de azi ar trebui să fie înțeleasă/citită de sufletele și inimile celor care o degustă și se regăsesc în aroma pe care o transmite și din perspectivele lumii în care trăim. Indiferent

Ați văzut? Cerul alunecă pe bolta ochilor Ca și cum În ochii noștri ar fi lumea. Din deschiderea lor intuim Cum și cât ne adâncim Prin lumini și umbre În vederea în care

Când intri în starea de poezie treci pragul realității și te lași cuprins de făptura somnului care trăiește hrănindu-se cu vise. Vise ce izvorăsc ca dintr-un pântec suferind atât în

Pata neagră Din care crește noaptea Continuă pe cerul serii să se întindă. O privesc cum înegrește și cum din ea Pe pielea mâinii cu care o ating Translucidă din ce e devine. A trebuit să

Mi-am amintit că nu știu să fi înviat vreodată. Că tot ce știu este că mă trezesc din somn. Și că, pentru a mă trezi, întâi trebuie să adorm. Nu știu de unde mi-a venit amintirea

În căușul mâinilor cu care adun din apa mării necuprinsul ei să îmi spăl fața port făptura unei idei. Și, coborât aici îmi închipui că, după ce marginea lui mă va masca, voi deveni o altă

Gurii cu care cerul bea din lumină în întuneric îi zvâcnește o inimă. Fiecare lovitură ce în carne o poartă deține date ce desenează o hartă. Din amintirea ei cresc imperii și mor vaste

Când cerul soarbe din apa oceanului Îi cresc norii cu care acoperă lumina Iar gura lui, plină, devine o mare. Cu cât bea mai mult din întinderea apei Adâncul din carne îi înflorește. Și, cu

Eu am zburat îmbrăcat în fier În pântecul muștei-elicopter. Trup de nor însămânțat în cer Imaginat de efemer. Și, lovit, în zborul meu De marginea razei mereu, Ca de marginea unui alt

Noi bem ființa fântânii din ciuturi. Ciuturi ce cuprind trupul cărnii ei Din care sorbim până stingem Setea care crește în noi. În fiecare ciutură este însă o altă fântână. Un pântec plin

Cum poate fi cuprins golul din ochi Căruia privirea cu care a fost văzut I-a crescut în sine mai dinainte De a fi fost conceput? Acel fel de a ști cum Ne mirăm de ce e în răsărit Dinainte

În inima lor vulcanii nu poartă pietre. Ci numai impulsuri din care își aruncă ființa în afara adâncului natal până când se golesc. Sunt ochi căutând în propria lor oglindă pentru a