Reflecțiile credinței

A judeca un fenomen, un caz, un proces din perspectiva propriei credințe este un mod de a gândi pe care modernitatea îl consideră desuet. A presupune că cineva induce în eroare, abuzează de buna-credință a cuiva, amăgește sau minte, este interzis, dezaprobat și condamnat de legile statelor moderne. Cu toate acestea, azi suprema valoare pe care o împărtășesc toți oamenii, indiferent de religia lor, căreia se raportează ca la o supremă definiție a existenței lor, care este mai presus de orice lege, de orice convenție ori tratat, rămâne credința personală în propriile valori. Și aceasta pentru că elocvența valorilor convine tuturor acelora care cred atât timp cât credința este pentru toți, sine die, izvorâtă din interiorul naturii umane și nu din relațiile comunitare care o alcătuiesc. Or, poate, dintr-o spațiere necesară a sinelui față de sine, ca o imaginară imagine a chipului din oglindă în care caută să alcătuiască prin privire unitatea diferențelor care o alcătuiesc. Un fel de simfonie a imaginarului care, alcătuită din forme văzute, desemnează privirii care o analizează peisaje ale căror geografii rămân în memoria ei doar după ce primesc, tot prin privire, prin ochiul care o generează, un fel de numire și, astfel, autenticitate. Gândurile aici se nasc din întâmplări pe care le trăim fără să ne propunem. Ele vin peste noi cum vine lumina și întunericul. Prin ele, însă, descoperim cine, ce, cum și pentru ce tot ceea ce suntem dobândește sens și, ca atare, valoare, atât pentru sinele nostru, cât și, ca model, pentru cei care ne întâlnesc în timp ce îi întâlnim. Întâlnirea, așadar, este un gând. Un gând la care nu ne-am gândit, la care nu m-am fi gândit. Gândul este ceva ce nu era înainte, dar care a devenit ceea ce este pentru că, înainte de a fi el, alte gânduri s-au întâlnit și, din întâlnirea lor a luat ființă un gând nou. Este ceea ce mi s-a întâmplat când un om credincios a venit la mine să îmi ceară să fac parte din universul personalei sale credințe. Pentru aceasta mi-a cerut să confirm că vederea sa, că auzul său, că valorile în care crede sunt integre. Și aceasta pentru că prezența mea în calculul ecuațiilor sale reprezenta pentru el certitudinea convingerilor prin prisma cărora trăia. Ridicolul acestei frumoase mărturisiri de credință constă, însă, în faptul că felul desăvârșit în care ele credea, era profund distinct de felul credinței mele. Aici intervine disonanța credinței, cred eu, deoarece intensitatea credinței, similitudinea actului mărturisitor, ar trebui, în orizontul din care privesc, să nu disjungă trupul ideii de credință. Credința trebuind judecată, zic, potrivit intensității cu care este mărturisită și nu din perspectiva idealurilor pe care le mărturisește. A crede că răul este o formă distinctă de cea a binelui este suficient pentru a fi credincios. Tot astfel cum a crede că poți distinge între bine și rău datorită felului în care aceste valori sunt propuse vederii de felul în care sunt privite. Asocierea răului cu ființele imaginare, făpturi reale ori închipuiri amenințătoare, care prin credință devin prezențe contradictorii și reprezentări negative ale formelor unanim împărtășite, este cel mai simplu mod de a articula, prin intermediul simțurilor, viziuni și principii pe care credinciosul deja a ales, dinainte de a le fi descoperit esența, să le respecte ca realități. Tragedia acestui mod de fi credincios rezidă în faptul că un astfel de credincios nu va face niciodată diferența între credința în ceva suprem și credința în valorile inoculate ori dobândite. Pentru el contează, întotdeauna, doar faptul că credința este supremă. Că nu există nici o altă credință ca a sa, nici un alt fel de a mărturisi valorile mai bun decât al său. Că a fi credincios este suprema valoare a lumii. Ceea ce înseamnă că tot ceea ce este valoros pentru alții, pentru ceilalți, nu este altceva decât gunoi, păcat, minciună. Așa se nasc tiranii. Credința absolută în propriile valori este autoritarism. Ea nu face diferența între un șaman care umblă prin ceruri de unde revelează credincioșilor voința cerească, un fachir pentru care sărăcia este o virtute atât timp cât el o poate atinge în dauna celorlalți, un călugăr ce alege să trăiască în lume fără să o iubească, ori un martir care renunță la viață când viața este însăși scopul pentru care a fost adus în lume. Dar, ceea ce este cel mai grav în toate aceste orizonturi, este reprezentat de faptul că toți cei care aleg să pună credința deasupra tuturor legilor lumii în care trăiesc, este rezumat în faptul că credința este justificată prin simțiri. Că este suficient că ai văzut, că ai atins, că ai spus, că ai suflat, că ai uns, că ai stropit, că ai zis, că ai invocat, că ai formulat, că ai experimentat, că ai calculat, că ai imaginat, că ai visat, că ai dorit, că ai iubit etc. și astfel, prin mărturisirea credinței tale ești corect, ești virtuos, ești mai presus decât toți ceilalți care păcătuiesc pentru că nu își respectă valorile simțirilor iscate din și de credința lor. Aici disting două probleme fundamentale. Pe de o parte, credința considerată ca fiind suficientă pentru a sta la temelia tuturor valorilor conceptului de persoană. Ceea ce, în context comunitar, este o utopie. Și, pe de altă parte, credința, ca expresie axiologică a legii. Ceea ce presupune că legea nu are nici o valoare dacă nu comportă dimensiunile credinței. Or, dacă credința este individuală, personală, cum mai poate fi ea reprezentarea echitabilă a unui univers în care fiecare credincios crede în felul său? Cu alte cuvinte, cum poate fi credința suprema manifestare a legii? Și legea ce poate fi dacă nu crezi în nimic? Chiar dacă este vorba numai despre tine? Or, cu atât mai mult, despre noi?