Poezie
Toacă
2 min lectură·
Mediu
Am ieșit să bat în limba de lemn începutul lumii.
Erau doar stele pe cer și-n turlă clopotul mut.
Starețul încă dormea. Cocoșii nu strigară străbunii.
Numai în altar veghea candela întunericul slut.
Pereții de piatră zugrăviți cu sfinți orbi se înrouraseră.
Și am lovit prima dată în limba de lemn la răsărit.
Începu firul de iarbă să crească și în tindă intraseră
Umbre cu plete neterminate și cu bărbi de argint.
Ritmat am lovit în limba de lemn către soare răsare
După care m-am pornit ca un orologiu să bat
Ocolind centrul pământului, urmărind raza de soare,
Care aleargă în apus cum gândul rătăcit și uitat.
Și loveam ca pe o tobă limba de lemn când în turlă
Clopotul cu glas divin porni a vibra din adânc.
Începură stele din cer să piară, dar, ca dintr-o surlă,
Cântec de păsări împletiră un strigăt de prunc.
Limba de lemn prinse ritm în apus și privi înapoi vie.
Se roșiseră zorii precum o floare ce da în rod.
În altar slujba tămâia și ardea lumânări de chindie.
Ziua cum începu se și sfârși la un capăt de pod.
Mâine voi da ocol iară lumii bătând în limba de lemn.
Ritmul bătăilor mele drepte va dărui ființă vieții.
Sfinți orbi, pietre reci, uși grele de fier vor fi semn
Că acolo sunt începuturile și tenebrele dimineții.
041556
0
stăm cu limba de lemn, în surd, până la apus
poate că acesta e destinul omului
ori, poate, chiar n-are nimic de spus
emoționant și adevărat până la o lacrimă, ascunsă
dar, tot s-a furișat.
este superb acest poem!
(aș căuta, pentru desăvârșire, ceva în loc de “ca gândul” poate “cum gândul”
oricum, a făcut piele de găină pe mine
aproape că e chiar vibrația pe care o simți ascultând toaca
felicitări!