Nincu Mircea

Noi, despre noi, credem că suntem, În trupul nostru tot ceea ce rămâne. Că, atunci când îi dăruim nume, El, trupul, va avea să răsune Ca unic organ muzical Din vibrații și strune. În sine,

Tânăr este tot ceea ce a ajuns La ultima sa dimensiune În care încă nu este. Un fir de rădăcină care stă ascuns În umbra fiecărei lumini A razei în care a curs. Și a rămas, acolo,

De ce fiecărui ram îi îmbumbă din bube Alte ramuri și, de ce, de-a lungul lor, Rănile se prefac în frunze? Care rădăcini poartă vâna acestor aripi Ce se întind prin interior dureros Până devin

Nu te-apropia. Că rana nu-i de carne, ci de lumină legată-n lut. Degetul nu e deget, e umbră chemată, e semn pus pe aer cu nume de om. Sângele nu curge, ci stă. Stă în cuvânt și nu se

La pretenții și așteptări sunt atent ca la lumina care reflectată prin stropul de apă, risipindu-se în nuanțe de lichide culori, devine înaltă. Cât de bine arăt în fața oglinzii în care mă

Turme de vulcani tineri De-a lungul cărării pe care o trec Îmbumbă și așteaptă să își arunce Din varicoase canale de sânge Inima care dintotdeauna Le bate în piept. Pe gura lor fierb ceainice

În inima lor, vulcanii nu poartă piatră, ci zvâcniri din care-și aruncă ființa în afara adâncului din care se nasc, până când își risipesc din sine golirea. Un ochi care se caută în

Singura parte bună este cerul. Cerul pe care îl port în cea mai bună Parte dintre părțile din care Sub el mă alcătuiesc Ca un răsărit De Soare. Ca un orizont pe care niciodată Nu îl voi

Îngerii fără ochi Sunt lipsiți de albastru Și de orizonturi imaginare. Cerul din carnea lor este Fuior împodobit cu nesfârșire A nedesăvârșitei lor poveste Ale cărei cuvinte absorb Din

În zbor, îmbrăcat în fier Din pântecul mamei de ieri, Nor, cu trup însămânțat în cer, Visat de clipa ce crește-n eter... Lovit de raze mereu, Ca de muchia unui alt zeu Ce soarbe pe loc

Răsar din pântecul maicii ca un dinte care apasă în os. Precum un nod într-o ramură ce va să îmbumbe. Îmi spun: aș putea fi cer sau un alt orizont în care ieri am intrat și de

din marginea fântânii urme de mâini care au scos ziua din adânc apa își uită. luna sparge luciul stele tremură în ferestre deschise vântul. peste tot plutesc corăbii cu pânze

Nu mai punem întrebări. Ele stau deja între noi, ca aerul dintre două palme care nu se ating. Cuvintele nu se grăbesc. Știu acum că nu trebuie să ajungă nicăieri. Se așază așa cum se

O masă de lemn lângă o fereastră deschisă. Pe ea, o ceașcă uitată în care ceaiul s-a răcit fără să fie abandonat. Lumina intră oblic, nu ca să lumineze, ci ca să atingă o

Fiecare mușcătură cu care te mușc Mușcă din mine ceea ce din tine Îmi adaugă cărnii în care Simt că îmi crești În interioare. Și, din fiecare mușcătură cu care Mă împlinesc pe mine din

Tânăr este tot ceea ce a ajuns La ultima sa dimensiune În care încă nu este. Un fir de rădăcină care stă ascuns În umbra fiecărei luminări A razei în care a curs. Și a rămas, acolo,

Pentru flutur ambrozia din bumb Este un fluviu ce se revarsă din inima florii Peste petalele ei, deasupra întinderilor lujerului. Un cer de vară răscolit de valuri oglindit În lacul din care

Mi se întâmplă Să mă lovească în tâmplă Gânduri mai vechi decât gândurile mele. Ca niște stropi de ploaie care Se sparg de vârful unei stânci și apoi Își curg întreaga ființă prin

Două umbre, ca două pleoape obosite ale unei stele, închizându-se, mestecau cerul. Lumina lor nu le aparținea, ci le curgea prin oase din memorie. Constelații scoase din orbite li se

Poeții există precum firele de iarbă în verde, precum frunzele în verde și verdele în verde. Ei sunt, în sine, mai înainte de a fi, verdele care urmează să îngălbenească, să ruginească și

Poetul există ca iarba, ca frunza, ca verdele. Este înainte de a fi, crudul ce va îngălbeni, care va rugini, și va risipi. Întregul se mișcă în unduirea distanțelor unde se petrec și

Noaptea care vine vine după ziua de ieri și înainte de ziua de mâine. Nor plin de cer, desprins din deasupra și din dedesubt, din formula luminii ce adună apele râului unde

E undeva un dar Care ar trebui să devină Iar. Eu nu cred că cineva Ar trebui să se schimbe. Deși știu că totul devine Altceva decât este. De aceea Mi se pare că oricare dar Care nu

Scoate sânul drept, să-l privesc și să mă minunez de ceea ce văd când îmi arăți cum, sub fald, îți îmbraci umerii de la piept. Să-mi imaginez, privindu-l, pruncul pe care îl hrănesc când,