flăcărici

în fiecare dimineață mă trezesc mă uit în oglindă respir dacă se aburește e bine încă o viață dacă nu mi-e totuna sunt obișnuit cu starea de veghe amorțit în turnuri de lemn soldat cu o pușcă închipuită aprind lumânări alung întunericul de strajă liniștii tale când răsare soarele mă așez la marginea palmei marginea drumului marginea vieții respir sacadat ca un cosaș ce spintecă aerul cu lama clopotul bate amiaza pumnii răsfirați în țărână ca o bocceluță cu de-ale gurii mănânc fără poftă mă odihnesc pe frunte mi se coboară tot cerul pe înserat închipui sate cu zbateri molcome femei cu broboade albe se duc la biserică tu nu ești niciuna eu umblu pe uliți cu turma de bărbați însetată mă uit în oglindă respir de strajă liniștii tale trupul meu răsucit ca o țigară din care soldatul trage cu sete din mine ies rotocoale miroase-a pământ ars ori a ceva ce-mi lipsește o cană cu lapte un doamne-ajută poate mâine am să te văd spălându-ți la râu fustele și absența ta de duminică ochii închid ca pe o ușă crestez în lemn încă o zi * încă o duminică în care mi-e dor de oameni ca o biserică pustie așteptând pelerinii toată noaptea întunericul a făcut ce-a vrut m-a întors pe toate părțile deocamdată e cald și bine desenez scrisori pe asfalt chiar dacă pașii următori le vor șterge aprind focuri chiar dacă oamenii le vor șterge toate gările sunt închise niciun tren nu mai pleacă e ziua în care cei care știu să meargă învață pe alții cum să se piardă câteodată mă simt privit câteodată cred că cineva se hrănește cu tot ce simt fiecare zi e un ciclop uneori blajin alteori nervos întotdeauna înfometat călătorule, m-ai strigat am tresărit a trecut ceva timp de când n-am mai fost chemat pe numele meu de alint mi-ai scris câteva rânduri ca să am cu ce mă înveli când o să cadă prima zăpadă cât mai stau în orașul acesta îți dau întâlnire într-o cafenea m-ai întreba cum ne recunoaștem eu ți-aș spune că e de ajuns parfumul nostru de oameni pe care ploia nu i-a udat niciodată dacă nu la fereastra de unde se vede capătul lumii să mă aștepți îmbrăcată în galben eu am să vin în mânecă scurtă și cu sandale ca un copil dintr-un alt anotimp ce aleargă să nu-l prindă vântul tu nu m-ai crede eu aș avea de ales între a rămâne să povestim despre numeroasele noastre victorii și încă o duminică în care mi-e dor de oameni încă o catedrală pustie niciun pelerin n-a călcat pragul poate carnea mea e prea proaspătă ori poate oamenii s-au săturat să se mai roage la oameni * m-am trezit cu teama că nu mai trăiesc îmi spuneam că sunt bine dar nu eram doar străzile mă înghițeau ca niște căpcăuni mâncători de rutină erau și zile în care mi se părea că oamenii nu mă văd și trec prin mine ca printr-o ceață ce se ridică la prima rază aș fi trimis o scrisoare dar nu știam dacă mai ești acasă ți-aș fi scris despre supermarket-urile în care intram ca un copil citeam pe silabe toate anunțurile ți-aș fi scris despre cum n-am dormit o săptămână doar ca să aflu ce păsări de noapte are orașul acesta ai fi știut că aici o pâine te ține trei zile iar foamea pare și ea mai blândă când plouă oamenii nu se udă nu tremură ei deschid gura și se bucură ca niște copii e semn că seara vor avea ce visa o să-mi ia ceva timp să învăț toate acestea deocamdată nu am nici un prieten și nici un plan deși mi-ar fi plăcut să stau la un gin tonic de plictiseală dau nume pașilor pe care-i fac într-o zi noaptea fur indicatoarele de pe stradă și le agăț de balcon poate cineva o să vadă că sufletul acesta e locuit nesigur mai sting câteodată lumina șiscriușimăscriușiîțiscriu