Atelier Literar

Cădeau din cer corbii ca raze de lumini Izbindu-se de pietre, de fire de iarbă, De pământ crăpat devenind umbre. Eu mi-ii imaginam așezați pe tigve Ciugulind ochi putrezi, cuib de viermi, Lovind în

lumea uitase de noi subtil mă proiectai în destinul tău de actor ambulant de prea multă vreme trează m-am abandonat cu ținutele zvelte unul de altul lipit făceam față zidului care pe alții i-ar

Libertatea - o haină largă. Am îmbrăcat-o și m-am pierdut în ea. Prea mult loc pentru cine nu știe să se schimbe. Am încercat să fiu altul, dar scheletul meu m-a recunoscut și m-a strâns la

te-ai schimbat nu mai cauți gustul de topaz al mării nu mai simți parfumul pleoapelor mele îți amintești cum îmi căutai perle în lacrimi cum mângâiai celestine în umbra pașilor mei luptai în bătălii

întors de pe front, confuz, pun capul pe cutia cu orteze, proteze şi siguranțe fuzibile pe care le port pretutindeni după mine din superstiție, deşi odată s-au dovedit chiar utile atunci când un

Între alb și roșu sunt tot atâtea nuanțe Câte sunt între neculoare și sânge. Pentru că există în ele un fiecare A ceea ce nu este și a ceea ce Din sine pe sine ca un sine Într-un alt sine

aş vrea ca bisericile sã fie zidiri din dragoste ca şi chiliile la urma urmei Tu eşti peste tot ce nevoie sã ai de un templu de ce sã aprind lumânãri când ard mai puternic decât orice flacãrã

Pot galopa și eu ca un cal Peste arșița gândurilor Cu coama albă în vânt Ca spuma proaspătă a laptelui Un cal real, în mărime naturală Cu copitele din aur Încrustate cu simboluri tribale Ale unor

vreau să trăiesc atâta timp cât lumea nu se va mai schimba atât de mult vreau să trăiesc atâta cât ne vom putea uita la soare fără pericol de moarte lumea din jurul meu să crească vorbind despre cum

ca într-o cãutare de leac împotriva înghesuielii lipesc petale de crin imperial pe toţi pereţii aceştia când reci de aşteptare când roşii de cine ştie ce trãire ca pe afişe de multiplã folosire cu

Mai este o linie, Una scurtă, Pe care o mai am de trasat Pentru ca forma să fie inundă Și formatul ușor de explicat. O linie despre care nu știu nimic. Nici măcar nu îmi imaginez Cum ar putea

Pământ uscat, tălpile ude, Înghite cald suflete crude. Petală grea de trandafir, Îngroapă doliu-n cimitir. Cadavre vii cu vise umbre, Agonizează doruri sumbre. Plânset macabru, de vioară, Pogoară

E noapte… și pasiunea rămâne răstignită între aer, apă, pământ și sânge. Aerul o atinge, apele îi respiră liniștea, pământul îi bate inima, sângele curge prin valuri trecătoare până la atingerea

Am mai citit o dată textul, după amiază, când m-am întors de la muncă, dar i-am răspuns târziu, în seară. "Bună seara! Nimic nu mă bucură mai mult decât să citesc poveşti, scrise cu har. Aşadar,

Mi-am ridicat un regat într-un castel de nisip, cu ziduri fragile cât o respirație uitată la mijloc. Eram rege, iar nisipul mă asculta ca pe un jurământ vechi al mării. Floarea de liliac îmi era

Lumina poartă în sine Tot întunericul din care răsare. Este ca o inimă a cărei zvâcniri Îi cresc în carne din amintiri Ale vieții care va să devină Carne a unor întinderi Putrezind pe

Unica dimensiune unde trăim Este în orizontul în care privim. Oricine dincolo de ea s-ar întinde Și ne-ar lovi cu aripi de pretutindeni Nu este decât un altfel de orizont înscris În privirea cu care

lumile noastre apropiindu-se o clipă din voia Celui Prea Înalt te numeai elisabeta altă elisabeta sau aceeași pe care o văzuse aivazosky căutându-mă și pentru care mă rugasem să uite mocirla

încep o pagină nouă s-au disipat străzile palide s-au pierdut în cuvintele primăverii un anotimp cello transparent strâns în cea mai nobilă nalbă colecția de săruturi din acest tablou evanescent este