Atelier Literar

Nu știu ce ar trebui să simt. Sunt doisprezece ani de când am rămas eu, cu același nume și tot mai puțini oameni în jurul amintirilor. Din fotografia de atunci a mai rămas doar jumătate. Sunt

sub el un gând nici mãcar perfect nici mãcar rotund oul ori pasãrea mãiastrã sau nu între douã arderi o cenuşã de aruncat în vânt sub aspre tãlpi o mângâiere spin destin de floare albã sub clar

e straniu cum după fiecare carte citită cumpărată dintr-o librărie oarecare carte nouă citită din scoarţă în scoarţă se coboară peste tine un soi de libertate cu blazon care te citeşte, care te

tăcerile mi se pliază între picioare. ghemuit, îmi introduc capul în gol. mă desprind de geometria rece a camerei. sub straturile de bumbac, timpul devine un fluid cald în care mă dizolv o

Ne risipim în lucruri trecătoare, ca și cum am putea mitui timpul, cerând încă o zi, încă o victorie. Uităm că drumul nu l-am desenat noi. L-am primit. Iar Dumnezeu nu ne va întreba cât am

trăiesc uneori în joacă doar pentru tine mă deschid ca o tulipă la începuturile anotimpurilor pentru a îți cuprinde trupul în amiaza crudă îmi armonizez pașii cu mersul tău sigur priviri furtive apar

camera noastră s-a transformat în frunză tablourile sunt fire albe pe romburile care se ondulează în aerul pur bijuteriile se așează cuminți între pliurile foii cerate stindarde ale bucuriei

Mi-ai scris, verde-mamă, cu foșnetul frunzelor, cu răbdarea izvoarelor. Nu pe hârtie, ci pe scoarța timpului, acolo unde numai inimile știu să citească. Mi-ai spus: „Nu răspunde furtunii cu

Peste griji încărunțite de prea plin și de amar, Stau de strajă îngeri vrednici, toți pe post de salvamar. Îmi șterg fulgii de pe gene, cu un petec dintr-un strai, Ciopârțit dintr-o rochiță, din

Ma săgeta privirea ta de abanos. Până la Dumnezeu, Până la lacrimi, Până la os. Te iubeam dincolo de destin În fiecare clipă- Până la cruce. Amin!

de uitat n-am uitat încă totul a mai rămas o șuviță de prezent pe scalpul amintirii să-mi fii aici din sorgintea memoriei, copilul din mine se joacă în lună și stele devin marinari în

Am amânat ani la rând clipa în care aveam să scriu aceste pagini. Nu din teama de a fi contrazis și nici din îndoiala că ceea ce urmează ar putea părea neverosimil, ci fiindcă unele trăiri se

Domino Universul n-a știut să numere decât până la doi, și din neștiința asta s-a născut toată dragostea lumii: de-atunci nimic nu mai vine singur, totul vine în perechi care ard una lângă alta, ca

dacă ai norocul să vezi adevărul, pe neaşteptate să vezi o fereastră deschisă în cer pe partea ta de lună în creştere bucură-te! cu siguranţă nu e doar ofertă de weekend, cafeluţe şi amandine bună de

te știu de-o viață realitatea decantează amintiri vii iluziile sunt nostalgii ale săruturilor ți-am țintuit mereu brațele cu vele din aerul sărat îți cunosc ezitările și acel tumult din undă îți

Sunt doctor de creiere și minți. Creierolog pentru unii, mintolog pentru alții. Am un cabinet strașnic, în formă de creier. Pereții sunt circumvoluționari, iar biroul e un simpatic cerebel făcut pe

într-o zi, într-o singură zi a venit la poarta mea cineva flămând atât de flămând încât s-a oferit să îmi judece umbra pentru o felie de pâine, cu untură proaspătă şi un vârf de cuţit de sare aflase

am o cicatrice în privire pleoapele se zbat să regăsească zborul lin al vederii m-ai rănit cândva te-ai ascuns între elitrele verii te-am căutat o vreme în cadrele orologiilor în zilele acelea văzul

în tine am păcatul până la floarea de roză străjuită de spini, adorm înspre dimineață, n-am nevoie de cafelele tale, lasă-mă în somn visez pe Dumnezeu amputat de o aripă de înger zborul se face