Titlul (proză scurtă nepublicată din cauza nescrierii). Ultimul capitol.

Fac stânga-mprejur și o iau, la pas, către farmacie. E foarte aproape. Lângă agenția de pariuri. Care e lipită de altă farmacie. Care e vecină cu altă agenție de pariuri. Vizavi, o bancă, o stație de autobuz, un "împinge tava", un cabinet stomatologic, o agenție loto și o mică pizzerie. Mai lipsește doar un magazin de pompe funebre, dar probabil nu a primit autorizație din cauza farmaciilor. Ar fi pus lumea pe gânduri. Ori poate nu dădea bine pe Strada Fericirii. Că așa se cheamă strada pe care locuiesc. Vreți să știți și numărul blocului? Și al apartamentului? Niciun secret, vă spun: treisprezece. Da, și la... și la. Am rezolvat la farmacie: nu au spirt medicinal. Poate mâine. Nu mă grăbesc. Merg mai departe. Aerul rece mă împinge pe repede înainte. Spre parc. Trec pe lângă biserică. O biserică veche, reconstruită, un punct de atracție al orașului. În spatele ei, pe ruinele curții domnești, am copilărit și primul fum din primul Carpați fără filtru. Tot acolo, primul sărut și primele atingeri reciproce "nevinovate". Acolo, sub lupa unui dumnezeu care avea treburi mai importante de urmărit. Așezământul e, acum, cam prea modernizat pentru gustul meu. Aduce a muzeu în aer liber. Totul, pe-afară, e la dungă: aleile perfect curățate, gazonul tuns și îngrijit impecabil, locuința și acareturile popii strălucesc de nou și bunăstare, automobilele așișderea, biserica sclipește în soarele cu dinții cât lumânările de botez. Dar parcă lipsește ceva, ceva important, ceva care mă înfiora demult, când mă ducea bunica să trec prin Sfântul aer, parcă lipsește misterul ăla care nu era, nicidecum, frică, ci doar curiozitate și întrebare fără vină, fără răspuns. Și mai lipsește clopotnița veche, din lemn, în care ne urcam pe scara aia șubredă și unde ne certam care să tragă de funie și care să stea de șase, să nu ne prindă titularul postului - clopotarul bătrân și mereu ușor afumat care avea un picior beteag, beteșug pe care ne bazam să scăpăm neatinși după fiecare samavolnicie. Poate mai lipsește și senzația aia de credință adevărată pe care o aduceau, o reaprindeau odată cu lumânările și o luau inapoi, la casele lor, babele din vremea copilăriei (chiar dacă babele sunt și azi la fel, deși altele) și lipsește, sigur, sigur, bunica. Plecând, ea a ucis în mine curiozitatea de atunci. Și imediat am ucis, la rândul meu, setea de acel mister. Și niciodată, nimeni altcineva nu m-a iubit atât de înțelegător, atât de simplu, de fără efort, de rotund, atât de pur și simplu ca bunica. Pârjoalele ei, însoțite mereu de munți de cartofi prăjiți, în același timp fragezi și crocanți, ar fi putut povesti oricui, oricât, oricând, cât de mult și de firesc reușea bunica să iubească. - Băi, o lălăi cumplit, îmi cade greu și că mă umpli de virgule puse de-a-n boulea, dar și că mă lungești fără sens. Ești varză! După alte câteva zeci de pași, cartierul unde am copilărit. Blocuri vechi, locatari noi, străduțe înguste burdușite de mașini parcate oriunde, mai multe, prea multe, alei asfaltate rupând hălci, din ce în ce mai mari, din pământul cu vegetație, aceleași țevi, sudate abil și îngropate în ciment, care țineau loc și de bătător de covoare și de fileu de volei sau tenis cu piciorul. Aceeași liniște de dinaintea furtunii dezlănțuită zilnic de sutele de automobile alergând pe străzile principale aflate în imediată apropiere. Aceleași locuri dragi, alți necunoscuți indiferenți. Nimeni, chiar nu trece nimeni cunoscut. E oarecum frustrant. Și dezolarea dansează perfect cu mormanul de frunze întins ca pateul cu fainoșag pe felia asta groasă de pământ. Ce să mai... Nu sunt obosit, dar frigul și gândul că parcul central seamănă izbitor cu locul unde mă aflu acum și nu cu pădurea dintre blocurile copilăriei unde te puteai ascunde ca în junglă, mă determină să mă întreb serios dacă are rost să continui plimbarea într-acolo. - N-are rost, man, nimic nu mai are rost, a mai trecut un an, zi mersi, deci te apropii... lasă zilele să curgă firesc, ia-le așa cum apar, brusc, bucură-te de ele, nu mai fierbe în suc propriu, nu mai trage de amintiri, nici concluzii, lasă-mă să te înghit încet, promit să te mestec bine, nu te agăța de iluzii! - Parcă dormeai. Ce cauți pe aici, ce vrei? Dă-mi pace, vezi-ți de treaba ta! - Ce treabă, man? N-am treabă. Sau, altfel zis, treaba mea ești tu. - Ete, na! M-ai găsit pe mine mai breaz? Caută pe alții: garantez că găsești mulți oameni mai interesanți pe care să-i asiști. - Tu chiar nu înțelegi, man? Vă am pe toți în vizor, la degetul mic. Nu scapă nimeni. Uite, ca să fie mai ușor de perceput: îți dau voie să crezi că, de fapt, fiecare e cu nimicul lui. M-am răzgândit, după intervenția "prietenului" meu, și continui să mă apropii de parc. Nimic nu poate fi mai deprimant decât să te întorci acasă la braț cu nimicul. Mă strecor atent printre trecătorii obosiți de propriile gânduri, grăbiți să ajungă undeva, să rezolve ceva, să cumpere, să vândă, să plătească facturi, polițe la dușmani și/sau de asigurare, să prindă un autobuz, o ofertă de nerefuzat, un ultim tren ori chiar trena norocului chior. Mă preling pe lângă zidurile unei bănci comerciale falimentate desigur și din cauza mea, ușor, extrem de ușor surprins de lipsa oricărei senzații de regret, apoi, dau nas în nas cu ea. Cu profa de română de la liceu. Doamne, câte ironii, câte note mici, câte sarcasme am îndurat din partea ei. Am îndurat, da. Fără să crâcnesc, fără să mă plâng, fără să mă vait, fără să răspund obraznic. Pentru că o simțeam extrem de pregătită, pentru că îi percepeam inteligența, pentru că, în fine, mă îndrăgostisem de ea, frumoasa și deșteapta mea profesoară de limba și literatura română. Nu conta că îmi spunea mereu "brânză bună în burduf de câine", că niciodată n-am avut mai mult de nota șase, că mă ridica în picioare, în fiecare oră, să mă certe că nu citesc decât fragmente din cărțile care trebuiau citite, că mă trata ca pe o loază incultă, că mă punea la punct și virgulă când încercam, prin comentarii fanteziste, fără esență, foarte departe de subiectul operei literare care era în dezbatere, să abat atenția de la faptul, evident pentru ea, de a nu fi citit respectiva carte. Nu conta nimic din toate astea. Abia așteptam orele ei. Venea întotdeauna îmbrăcată decent, impecabil, dar costumele, fustele, bluzele, taioarele, rochiile, eșarfele, ciorapii aveau puterea, știința, delicatețea, tupeul de a acoperi incitant un trup zvelt, probabil lucrat fără excese, susținut neîndoielnic de tinerețea matură din acei ani în care, eu, insipidul, timidul lungan care eram, o așezasem pe un soclu de marmură neagră, da, da, tocmai pentru contrastul cu pielea ei alb-aurie, atât de perfect neascunsă total hulpavelor priviri adolescentine. Să fi fost opt, zece, doisprezece ani diferența de vârstă? Cine știe? Oricum, imaginația a fost atunci singurul loc în care o țineam de mână. Asta a fost tot. Și atât. Și iată, au trecut peste patruzeci de ani. Ani care nu au trecut așa, chiar degeaba, ani de care m-am agățat și care și-au agățat de mine o mulțime de întâmplări, fericite și ne, devenite, cu timpul, amintiri sau uitări, bucurii ori tristeți. Și nu știu, nici acum, cum nu am știut nici atunci, demult, cum să mă port firesc, cum să nu par obraznic, ridicol, nebun ori prost de tot. Și am doar câteva secunde în care să zic ceva acestei doamne în etate care nu știe cine sunt, care a avut viața ei plină, la fel ca mine și ca alte zeci de milioane de persoane care s-au intersectat, sau mai degrabă nu, în acest vârtej care înghite, până la urmă, totul. Și realizez că cel mai bine e să zic doar "sărut mâna, doamnă profesoară!", și zic, și fac un pas lateral pentru a ne putea, amândoi, continua deplasările noastre, pe drumurile noastre, către tabieturile noastre. Și rămân, două, trei secunde, mut, blocat și perplex, când fosta profă îmi răspunde calm și sigură pe ea "bună ziua domnule brânză bună în burduf de câine!", apoi zâmbește larg și mă strigă pe nume, ca atunci, la liceu, când mă ridica din bancă brusc, deși știa că nu mă sperie și că aveam mereu o replică tâmpită care îi submina, oarecum, cât de cât, autoritatea în fața elevilor. - Doamnă, sunt uimit că va aduceți aminte de mine. Pur și simplu nu-mi vine să cred... la câte generații v-au trecut prin față, pare incredibil. - Ei, "tinere", se mai întâmplă. Erai tu destul de amuzant, totuși, când încercai să mă duci cu preșul și, într-o oarecare măsură, îmi plăcea că, spre deosebire de majoritatea elevilor din liceul acelor vremuri (care atunci când nu citeau și erau prinși, admiteau pur și simplu să încaseze o notă proastă), tu depuneai un efort, de fiecare dată, pentru a reuși să ajungi la mal prin forțe proprii; unele dintre comentariile tale erau atât de fanteziste, de rupte total de opera respectivă, de halucinante, încât reușeam să apreciez, dincolo de nervii pe care mi-i călcai în picioare, imaginația deșănțată de care beneficiai. În plus, n-am mai avut ocazia să am un elev atât de incapabil de a-și ascunde starea de îndrăgosteală față de mine, așa că și de asta, probabil, nu te-am uitat chiar de tot. - Știați? Ha. Ce ridicol cred că eram în ochii dumneavoastră... - Ba nu, niciodată nu am catalogat pe cineva drept ridicol pentru că e îndrăgostit. În plus, câte femei nu se simt frumoase, importante, când sunt apreciate, dorite, iubite? Sigur eu nu. Ei, dar să lăsăm trecutul trecutului. Mă bucur că ne-am întâlnit. Nu mai există prea mulți oameni pe care să îi cunosc, în niciun caz pe aici, prin urbea noastră prăfuită și orice licărire a unor ochi, cât de cât familiari, îmi mai acordă o secundă de impresie că sunt vie. - Cunosc bine senzația, doamnă profesoară, o resimt pregnant aproape zilnic ca pe o picătură chinezească. Mă regăsesc total în această trăire, mă intrigă cel puțin la fel de mult ca și evidența logicii care o însoțește. Nu sunt chiar tâmpit, dar recunosc că nu mă pot obișnui cu situația asta perfect normală. - Tinere, tu mai ai timp să scapi de senzația asta, eu nu. Hai, sănătate multă și s-auzim de bine! E vremea să merg acasă. - Sărut mâna, doamnă! Ce chestie, ce întâlnire neașteptată! Continui să mă scurg, încet, spre parc, dar nu am cum să nu mă gândesc la vagabondul care am fost, la cel care sunt, la cel care voi rămâne. Nu privesc în jos, picioarele cunosc bine drumul, mai bine decât mine, nu am nevoie să fiu atent, privesc înainte, doar înainte, ca și cum înaintea mea ar fi iepurele ăla mecanic iar eu, un ogar oarecare, pe culoarul lui, vrând să prindă iepurele, să-l sfâșie. Mă surprind mereu grăbit să ajung acolo, undeva, unde îmi propusesem anterior și realizez inutilitatea, ridicolul grabei, îmi controlez respirația, ritmul pașilor, bătăile inimii, repornesc, cu calm, deplasarea, zâmbesc condescendent, mă iert, apoi, după câteva zeci de metri, istoria se repetă, iar și iar, ca orice istorie care se repetă. Mai am puțin, se văd deja primii copaci, din marginea de est a parcului, o mică, foarte mică insulă verde în oceanul nesfârșit de asfalt, praf, blocuri urâte și panouri publicitare uriașe, oribile, mincinoase. Încerc să nu le dau atenție, dar e aproape imposibil: sunt atât de mari, de pline de mesaje care se înfig în retină, în creier, abordări simple, stupide, directe, fără vreo urmă de sugerare subtilă, inteligentă, persuasivă, fără pic de umor de calitate, compuse obosit, într-o batjocură evidentă față de cei care plătesc reclamele, dar mai ales față de cei care cumpără produsele sau serviciile. Ultimii pași până la întrarea pe prima alee îmi sunt acompaniați de amintirea puținelor reclame de pe vremuri. Deodată, brusc, inexplicabil, șocant, realizez că de pe panoul uriaș pe sub care tocmai trecusem, îmi zâmbise incitant o roșcată subțire, înaltă, îmbrăcată într-o rochie galbenă scurtă, simplă, o fată desculță, o fată pe care o cunoscusem demult, dar căreia nu-i vorbisem niciodată, o domnișoară cu picioare interminabile, acoperite de o pereche de ciorapi lungi, fini, culoarea pielii. Da, mi-am amintit, parcă ar fi fost ieri: era prin anii șaptezeci și cinci -șaptezeci și opt, fata căreia nu-i știam numele și de care, probabil, erau vrăjite alte mii de băieți din vremea aia, fata de pe coperta de carton din plicul de celofan cu ciorapi de damă ai celor de la Adesgo. Ea e. Acolo, sus, pe panou, lângă un taburet roșu pe care genunchiul stâng se odihnește, aparent în timp ce piciorul drept e întins, oarecum tensionat, oarecum leneș, oarecum spre mine, ca un fir de trestie în adierea vântului, dar, de fapt, ca o undiță aplecată ușor în așteptarea peștișorului care nu îndeplinește, ci e plin de o cu totul altă dorință decât cea de a sfârși, prăjit, în tigaie. Domnișoara coboară cumva, nu realizez cum, privesc prea fix în ochii ei, și mă trezesc, subit, cu ea lângă umărul meu stâng. Continuă să îmi zâmbească, se lipește de mine și, molcom, persuaiv, incitant, mă întreabă cu o voce caldă, catifelată: - Spune-mi, te rog, ce faci, ce program ai, nu ai fi dispus, interesat să ("ei, cum să nu, cum să nu, sunt și dispus și interesat" gândesc rapid să răspund și chiar încep cu "ba... ") cumperi câteva (continuă ea la fel de cald și persuasiv) plicuri de ciorapi de damă extrafini pentru femeia din viața ta? - ... - Hai, că e ofertă: dacă plătești cinci, primești șase. - ... M-a ucis. Cumva. Efectiv.