Iar am vorbit. Cu tine.

Şofam. Eu, care… n-am nici permis de pescuit. După primii trei sute de kilometri am realizat că fugeam. Din nefericire. Am tras pe dreapta. Am coborât din pat şi mi-am aprins o ţigară. Fără filtru, ca acum cincisprezece ani. Când încă fumam. Cu nesaţ mi-am umplut plămânii. Apoi, am strivit chiştocul între talpa pantofului şi asfaltul fierbinte. Doar ţi-am spus, coborâsem, nu mă mai întrerupe! Îmi spuneam că acum e bine, ţigara mi-a ordonat cele câteva gânduri şi mă pregăteam de o altă, scurtă, perioadă de somn liniştit, când… m-a ajuns din urmă. Maşina poliţiei. Mă urmăreau, cică, de vreo douazeci de minute, aveau sirena şi semnalele luminoase în funcţiune. Eu doar sesizasem vag, lumini multicolore în bradul de pe hol şi zumzetul acela enervant care voia să semene a colind. M-au pus să depărtez picioarele, să pun mâinile pe capotă şi au început să caute niscaiva arme. Degetele tale, mai întâi, mi-au răvăşit părul (ce naiba aş fi putut ascunde acolo, o lamă de ras?), apoi au coborât rapid, dar nu într-atât încât să nu simt acele furnicături, alunecând pe gât, umeri, spate, şolduri, coapse, glezne. Pe urmă, m-au întors brusc. Erau doi zdrahoni brutali. Le miroseau gurile. A parfumul tău favorit. Pipăiala a continuat. Provocator. Până te-am prins de încheieturile mâinilor. Care începeau să ardă. Totul s-a lămurit, mi-au dat drumul. Nici măcar amendă. Se pare că mă confundaseră. Căutau, de fapt, un infractor periculos. Nu un romantic. Care n-a furat decât de la tine. Care adoarme la volan. Care visează. Fără frică. De întâmplări fatale. Mi-am continuat drumul, uşor bulversat încă de atingerile acelea pe care deşi le cunosc atât de bine, nu mă lasă să fiu atent. La şoseaua ce tremură şi ea. De plăcerea roţilor, ventuze sărutând continuu fiecare kilometru de piele de şarpe târându-se printre oraşe. Cum poţi să fii atât de absentă, unde ai învăţat, de la cine? Cum de la mine, vorbeşti serios? Nu cred. Aşa cum nu cred că sunt capabil să mă mai opresc. La trecerea la nivel cu linia ferată nesemnalizată. Ce dacă zăresc locomotiva crescând între oglinda retrovizoare din dreapta şi colţul păturii din păr de cămilă care mă înveleşte, în locul tău, în mai toate nopţile? Parcă niciodată drumul nu a fost atât de lung. Poate pentru că, deşi pe cartea mea de identitate domiciliul este foarte bine tipărit, acasă mi-e acolo. Unde dorm liniştit în braţele tale. Acolo unde somnul meu e real. Unde nefericirea se rătăceşte pe uliţele acelea întortocheate. Lăsându-ne singuri. Unde ura nu ştie să nască coşmaruri, iar dragostea dansează perfect. Ştii doar, dragostea se mişcă întotdeauna natural. De aceea şi acul vitezometrului stă lipit, iubindu-se, de numărul acela din trei cifre. E dimineaţă. Toata noaptea am condus spre tine. Te-am ţinut de vorbă. Nimicul nu mă mai doare. Zâmbesc. Îţi zâmbesc. Înainte de a te căuta, te-am gasit. Aici. Pe peretele din spatele noptierei. Faţă în faţă cu uşa permanent închisă. Pe dinafară. Te ştiam. Ei nu înţeleg. Dar nu recunosc asta. Şi-mi continuă. Tratamentul.