Capitolul al doilea (în sfârșit). În care se întâmplă foarte nimic. (A patra oară când nimicul trece drept ceea ce e.)

Somnul rațiunii zămislește monștri, nu? Iar eu dorm, de regulă, în fiecare noapte. Ba uneori și ziua. Când dorm rațiunea e vigilentă sau doarme pe ea și ea? Rațiunea, ce noțiune! Cam cere grabnic o moțiune. Chiar de la întreaga națiune. Pe bune. Abia ce m-am trezit. Se vede, nu? Monstrul din mine, născut ceva mai devreme, mult prea devreme, e bine mersi. Nu-l doare capul, nici dinții, nici spatele. Dar tot vrea să iasă. Mereu vrea să iasă. Se plictisește rău în casa lui. Vrea afară. Afară e noroi și gri. Sau invers. Nu contează. Ieșim. Nimicul doarme încă. Poate visează, poate nu. Ce-mi pasă? Fiecare cu viața lui. Cred. Cobor treptele foarte atent la zgomotele de dinapoia ușilor prin fața cărora trec. Nu, nu trag cu urechea, doar îmi place să ghicesc de la care apartament va ieși primul vecin cu care mă voi întâlni azi. Nu-i cunosc pe toți, s-au mutat în blocul "meu" destui în ultima perioadă. De fiecare dată când ies în lume, de la un timp încoace, mă înconjoară senzația de necunoscut: în bloc cunosc din ce în ce mai puțini vecini, pe străzi ce să mai zic? Mă întâlnesc din ce în ce mai rar cu persoane cunoscute. Știu, vârsta e de vină. A mea. A, poate și vârstele lor. Ale celor care mai sunt. Aici, în țară. Aici, deasupra. Dar senzația aia de singurătate în mijlocul unei mulțimi total necunoscute, e, pe undeva, copleșitoare. Pe altundeva mă liniștește: oamenii pe care nu-i cunosc, la rândul lor nu mă cunosc. Văd doar un individ care le stă, uneori, în cale. Un început de moșneag, de ocolit, în plus. Un alt nimeni pe care nu trebuie să-l salute ori să-l țină minte. Aproximativ la fel îi receptez. Dar nu întotdeauna. De multe ori mă opresc sau încetinesc deplasarea pentru a observa. Scanez și încerc să le surprind privirile. Cică e total contraindicat să te uiți direct în ochii animalelor de pradă. În plus, animalul om a inventat și un cod de bune maniere. Dar eu ignor chestiile astea. Deh, lipsă de educație și un simț al pericolului extrem de subțire. Un bădăran inconștient, pe scurt. Îmi place să privesc în ochii necunoscutului și să ghicesc dacă are studii superioare, dacă are cont în bancă și pe Facebook, dacă e un om bun... chestii d-astea. Nu, nu caut personaje, modele, actori, caractere pe care să le așez cumva, cum aș vrea, la un moment dat, într-o poveste. Pur și simplu e un tic, o plăcere vinovată, un viciu. Dar oamenii își feresc privirile de alte priviri. Și eu fac asta, desigur. E un mod de a ne păstra spațiul personal neinvadat. E corect. Toți avem nevoie să ne ascundem. Măcar de ceilalți dacă de noi înșine nu avem cum. Azi nu s-a deschis nicio ușă. N-am spus nimănui bună dimineața. N-am zâmbit, sincer sau de complezență, către nimeni. La parter e un geam spart. Un șuierat continuu îmi urează plimbare plăcută. Nu-i răspund, n-am ajuns încă la stadiul ăla. Deocamdată mă cert, săptămânal, cu nimicul. La colțul din dreapta, chiar sub balconul meu, doamna de la aprozar așază lădițele cu ardei, cartofi, ceapă și alte alea. Ne salutăm, zâmbim, ne urăm să avem o zi bună. Își amintește să-mi spună ceva important. - Am adus pepeni murați. - Da? Bine, trec mai târziu, mulțumesc! DECÂT ultima oară va mai urma.