Titlul (proză scurtă nepublicată din cauza nescrierii). "Iepisodul" numero 3.

Capitolul al doilea. Unde... - Stai pe loc, mă! Așa scurte capitole? Păi, ce fel de text îs eu, dacă mă las așa, necrescut bine, nedus la școală, fără o educație completă, nedospit cât trebuie, fără cei șapte ani de-acasă, fără anii de grădi', fără clasa pregătitoare, fără sare, drojdie și piper? Unde te grăbești, neamule, unde te arunci așa, îmbrăcat, în oceanul cu acțiune, fără preludiu, fără locuri rezervate în primele rânduri, fără prezervativ, fără plasă de siguranță, fără hartă, fără bilet de întoarcere, fără asigurarea obligatorie și fără bani de pâine? Ce te bagi în față, neicusorule, unde arde? Stai, bre, la coadă ca toată lumea, căci coada-i grasă și gustoasă! Așteaptă, bă, să-ti vină rându', nu da din coate, nu sări fără parașută, nu te grăbi, că graba strică și treaba și roaba! Și unde-s, bre, informațiile despre gutui de care ziceai și te lăudai? - Ho, că m-ai năucit! Ziceam că e bine cu mai multe capitole scurte decât cu puține și lungi. - Ziceai prost. Poa' să fie multe și lungi, da' scurte în niciun caz. - Auzi, dar nu cumva uiți cine-i șeful la sereleul ăsta? Cine scrie aici: eu sau tu? - Hopa! S-a trezit celula de neuron la domnu' scriitoru'? Da' ce a scris domnu' până ieri, a luat 'mnealui nobelu' pentru literele scrise pe asfalt că când era mic? Băi, neicanime, tu zbate-te acolo ca purceaua în Ajun, precum sâmburele de lămâie în storcătoru' "eclectric", da' nu uita de unde ai plecat și mai ales unde ți-e locul, că schimbăm foaia, la propriu. Păi, cine are drept de veto, cine pune, bre, ștampila "bun de tipar", nu io? Eu bre. - Uite care-i treaba: fabulezi și "nu-ți șade bine când plângi, ești mai frumoasă când râzi". Eu centrez, eu dau cu capul. Eu mă screm, eu scriu, eu decid ce și cum. Nu negociem că nu suntem la târg ori la parlament cu ușile închise. - Ai beut cerneală, domnu' scriitoru' de prețuri cu creta pe tăblițe la tarabele din piață? Când scrii, mă scrii. Când mă scrii, mă mângâi sau mă zgârii. În primul caz, nu zic nik, stau cuminte și mă bucur, dau din coadă, da' în al doilea caz țip, bat din picior, mușc, sudui și scuip. N-ai cum să nu înțelegi, pur și simplu n-ai cum. E vorba de viața mea, corpul meu, nu mă poți lovi, mutila fără să mă împotrivesc. Ia pune-te în locul meu! - Tot ce pot să-ți ofer este dreptul de a-ți da cu părerea. Dar atât. Nu sunt absurd, voi admite că ai, când ai, dacă ai, dreptate, dar subiectivismul nu-l pot ucide și voi lua întotdeauna decizii după cum voi crede că e mai bine. Pentru amândoi. E bine-așa? - O fi când o fi bine, da' când o fi rău, nu. Dacă o iei pe arătură n-am cum să tac, să fiu de acord, să înghit și să închid ochii. Și vei face bine să ții cont de părerile mele. Altfel, te dau în gât că ești praf și pulbere în ale scrisului, că habar nu ai ce urmează să scrii, că ești mai speriat decât o găină care a văzut uliul zburând deasupra curții, că ai uitat deja ce-ai scris cu trei rânduri mai sus și că îți cam vine să-ți bagi picioarele în el de scris. Zic să devii concesiv (hai, fuga la dicționar!) și să nu mai te dai cocoș. Ne-am înțeles? - Ne înțelegem noi până la urmă, dar să știi că nu mi-e teamă de tine nici măcar un pic. Hai că e târziu și n-am dormit nimic azi. - Stai pe loc și nu mișca! Spune, bre, despre gutuile alea de ziceai că aflăm despre ele nu știu ce. - Păi, am zis. Ar trebui să te recitești cu atenție. Am scris. - Unde, mă? N-ai scris, mă, nimic, n-am aflat nimic despre gutui. Ce, mă faci chior? - Altădată fii mai atent! Am scris în capitolul întâi că aflăm câte ceva despre gutui? - Ai scris. - Și imediat în primele rânduri am scris că pe masă e un coșuleț cu trei mere și două gutui? - Ai scris, da' atât. - Ba nu. Am scris imediat "toate tari, acrișoare și galbene". Deci, ai aflat câte ceva despre gutui. - te-n gura mă-tii de scriitoru lu' peștele prăjit! - Și eu te voi iubi. La un moment dat. Va mai urma. (Mult? Ne cam plictisim.)