Titlul (proză scurtă nepublicată din cauza nescrierii).

Capitolul întâi. Din care aflăm câte ceva despre gutui. A venit toamna. O toamnă plânsă, palidă, îmbufnată, murdară, lipicioasă. Din baie se aude cum picură (apa, desigur) în chiuvetă, ca o ciocănitoare dotată cu amortizor, din cauza unei garnituri obosite. În living, pe masă, un coșuleț cu trei mere și două gutui. Toate tari, acrișoare, galbene. Nimicul stă în fotoliul vechi, aproape nemișcat, cu pipa atârnând în colțul gurii și cu privirea înfiptă temeinic în peretele dinspre nord. Tace de ceva timp, dar se gândește profund la vreme și la vremuri. "Ce vreme, domnule, ce vreme, ce vremuri, domnule, ce vremuri... " Profund rău nimicul ăsta. Nimic mai mult. Îi studiez nemișcarea așezat, lângă ușă, pe un taburet scârțâind din toate încheieturile, încercând să îi surprind o reacție, vreo grimasă. Nimic. Studiez ce studiez, pe urmă nu mai rezist. - Băi, zi și tu ceva, fă ceva, fii prezent, arată și tu că ești interesat, că ești parte în relația asta, nu mă lăsa doar pe mine să trag la căruță! Nu e prima ceartă. Nu va fi nici ultima, dar e una dintre cele serioase. - Ce spui tu acolo, străine? "Ștefan" e departe... - Atâta știi, să faci mișto. Te tot rog să nu mă mai lași singur, dar tu iei totul în râs. Uite, știi bine că urmează să apară curierul cu cina aia pe care am comandat-o pentru amândoi. Sper că nu ai uitat că e rândul tău să plătești. - Ok, man. - Și pune și tu o haină ca lumea pe tine, îmbracă-te cu ceva decent, nu mai defila în halat ca un pensionar, ce dracu'... - Ok, man. - Pe bune, ești și tu capabil de puțină empatie? - Hai sictir, man! Vezi că sună la ușă, dă-i tu banii băiatului și-ți dau eu pe urmă, că n-am cașcaval acum. - N-ai să vezi. Așa faci mereu: tot timpul plătesc eu și apoi te faci că plouă. Nici nu deschid. - Treaba ta, mie nici nu mi-e foame, faci cum vrei. Ți-am zis că-ți dau mai târziu banii, vezi că sună ăla insistent. - Să sune. Sună și la telefon, dar de data asta nu mai pun botul. Ori te ridici și te ocupi ori rămânem flămânzi. - Ok, man. Mie chiar nu mi-e foame, ți-am zis doar. - 'mnezeul mă-tii de nesimțit! Să pleci și să mă lași odată să-mi văd de ale mele, că nu faci altceva decât să zaci ca un olog! - OK, man! Cum zici tu, doar că, știi bine, n-am unde pleca, aici e locul meu, lângă tine, mereu, tot timpul, până la sfârșit. Nu mă poți alunga, n-ai cum, suntem inseparabili. - zda mă-tii de golan! Îți arăt eu că pot trăi fără tine, ba chiar mult mai bine, mai fericit, mai împlinit. N-am nevoie, băi, de tine, de hahalera care ești, de prostia pe care o aduci cu tine întotdeauna, de umbra permanentă care ți-e soare de când ești, de găunoșenia care ți-e mamă, de vidul care ți-e tată. Nu te mai suport de mult, dar am tot încercat să fiu om cu tine, să te înțeleg, să te admit, să te accept ca pe o rudă pe care nu ai cum s-o urăști oricât de tare te enervează. Dar gata: pa și pusi! Ești inexistent, de azi înainte, pentru mine. Ești nuca seacă rostogolindu-se cu mare zgomot pe caldarâm, ești foaia de hârtie care va rămâne albă, ești doar noțiunea de ninsoare, niciodată zăpadă încălzind semințe, ești o pacoste fără margini. -Ok, man. Să nu uiți toate astea, tot ce îndrugi acum, la supărare, să nu uiți niciun element, nicio secundă, dar să nu uiți nici că e imposibil să ți se îndeplinească dorințele astea. Pentru că, nimic nu există fără mine. Sunt primul pas spre orice. De la mine au început toate. Cu mine se va sfârși totul. Din mine s-au născut bucuria, tristețea, viața, moartea. Sunt nimicul, man. Ce e atât de complicat? Degeaba mă renegi, mă dezmoștenești, mă insulți, mă ignori, mă urăști ori mă combați din toate puterile. Ești ridicol, man, ești un copil plângăcios lângă o jucărie stricată. Nu ai ce face, nu știi s-o repari, ai vrea să fie ca nouă, dar nu se mai poate. Înțelegi, man? Nu se mai poate. Pentru că exist, man. Sunt acolo, aici, pretutindeni, dintotdeauna, infinit. - Vrei să mă sperii? Mă faci să râd. Vrei să râdem? Ne râdem, bre. Păi, ce să zici și tu decât baliverne, bla-bla-uri, rahaturi, defetisme, vorbe aruncate-n vânt, prostii de doi bani? Ești nimeni și îți dai importanță. Nu ai niciun haz, bântui p-aci, prin lume, fără nicio noimă și te crezi mare și tare. Așa, și? Bântuie, bre, arată-ți mușchii steroizați de propria îngâmfare, lâncezește cât vrei. Ce treabă am eu cu tine? Te conștientizez, dar atât. Nu fug din calea ta, dar nici nu te țin de mână, mă lasă rece prezența ta, am învățat să te ocolesc, oricât de lung e drumul ocolitor. - Ok, man. Acum o să dorm. Nu mă trezi, "nu mă-ntreba nimic în noaptea asta, nici cât e ceasul, nici ce gânduri am", mai bine ia-ți o pizza cu măsline, cu roșii, mozzarella și salam. Fă bine și ascunde-te sub masă, fără să spui nimic, niciun cuvânt, vreau să mă simt stăpân la tine-acasă, să-ți iau din frenezie, din avânt. - Nu te ignor, te absolv. De orice gând bun, de orice acțiune benefică, de tot ce poate aduce bucurie în viața mea, de toate reacțiile pozitive pe care le-ai fi putut avea în diverse situații, oricând, în orice colț al zilei, în orice cameră a nopții. Te absolv de orice îndatorire, de orice noțiune morală, de oricare stare de bine care, vreodată, te-ar putea convinge să o fărâmițezi și să o presari, împărțind-o, împrejurul tău. Te cruț pentru că ești incapabil. N-ai nicio vină. Te iert. Ești tu, doar tu, cu tine însuți, singur, mai singur decât singurătatea, mai departe decât linia orizontului. Mi-este mai milă de tine decât de copiii fără părinți, decât de părinții fără locuri de muncă, decât de pisoii abandonați, decât de Isus răstignit pe cruce. Pe ei, toți, îi pot iubi. Mi-e milă de tine mai tare decât de mine, arogantul, insignifiantul, bolnavul, prostul, urâtul, fricosul, neîncrezătorul. Pentru că, până la urmă, și pe mine m-aș putea iubi. Pe tine? Niciodată. - ... și să nu fie picantă, man: ai destui draci în cur. Ia o pauză și un ceai de tei, dormi și tu cât dorm eu, mai vorovim după, mai cu calmul la purtător, mai cu noaptea drept sfetnic bun, mai cu șezi blând... Bine? - Mai dă-te-n aia mea de marțafoi de nimic ce ești! Nimicule! - Ok, man, ce mai m-ai jignit, ce să zic? Noapte bună! (Va mai urma UMPIC de nimic.)