Titlul (proză scurtă nepublicată din cauza nescrierii).

Introducere. Din care aflăm mai nimic. Să nu scrii niciodată, mi-a zis cineva, nu mai țin bine minte cine anume, la începutul oricărei tentative de text care se dorește a fi o încercare literară, cuvinte prețioase, dure, șocante ori pline de un romantism ieftin, deșănțat. E total greșit să începi astfel, la fel cum e o eroare să încaleci imediat și să pornești la galop pe firul acțiunii pe care urmează să o conduci către neliniștirea bună din final. Căci el, cititorul, nu vrea să piardă timp prețios aflând că povestea ta se termină banal, că totul s-a așezat cuminte, comod, într-un fotoliu călduț, lângă o cană cu ceai de iasomie ori lângă un pahar de coniac fin. Nu, absolut deloc. El, cititorul, dorește, mai curând, un sfârșit care să lase loc unei alte povești sau unei continuări sine die a istorisirii inițiale, o desfășurare infinită de evenimente, un amalgam indestructibil de planuri, visuri, așteptări, întrebări, mistere, soluții. De ce n-ar dori asta cu ardoare? Desigur că asta își dorește, o neterminare ideală, un modus vivendi între setea de a afla continuu, fără sfârșit, și imposibilitatea realității de a se opune la infinit finitului, un perpetuum mobile râzând spasmodic de propria imaginație. Exact ce m-a povățuit binevoitorul nu am făcut. Pur și simplu nu mi-a ieșit. Mă cam oftic, dar o să treacă. Până termin romanul, nuvela ori cum s-o fi chemând chestia asta. N-am nimic de declarat. Nimic important, nimic senzațional, nimic atractiv, nimic șocant. Deci voi scrie nimicul. Despre Nimic. El, eu și textul însuși ne vom chinui pe-aici. Noi vom fi personajele principale. Foarte posibil și singurele. Deși nu pare o variantă verosimilă. Nici versatilă. (Aici textul deja îmi șoptește să consult dicționarul. Știe el ce știe. Despre mine.) Las așa. E oarecum în regulă. Ce nu e deloc în regulă e faptul că n-am vreun plan, n-am subiect, n-am idei, n-am motivație. Am numai o pornire inexplicabilă de a scrie. Și având în minte faimoasele cuvinte ale poetului național, mai am și o oarecare siguranță că va fi ușor. Mai ales că nu e vorba aici despre versuri, ci despre nimic. Nimic nu am a spune. Să ne bucurăm așadar! (Va urma. Nu mult nimic, dar destul. Scuze!)